Povestea unei convertiri

Cu noua sa carte, Scara, apărută la Biblioteca Mioriţa, Câmpulung-Bucovina, 2007, Ioan Ţicalo vine să ilustreze o temă de mare actualitate pentru timpurile pe care le trăim, tema convertirii.

Ca şi în alte cărţi ale sale, autorul îşi arată şi aici talentul de povestitor cu care a fost dăruit, priceperea de a conduce cititorul prin meandrele vieţii sufleteşti ale personajelor sale, pe care cu uşurinţă şi pe nesimţite le trece din starea de trezie într-o stare onirică şi invers.

Inginerul Damian Slătineanu, personajul principal al cărţii, la un moment dat, poate nu tocmai întâmplător, este pus faţă-n faţă cu alternativa morţii.

În stare de comă fiind, ca urmare a unui grav accident rutier, el are lungi coşmaruri în timpul cărora află mai întâi că i-au mai rămas de trăit cel mult nouă luni. Cum viaţa lui de copil crescut prin orfelinate şi obligat să suporte lipsuri, suferinţe şi umilinţe de tot felul l-a înrăit, Damian e hotărât să profite din plin de timpul cât mai are de trăit şi, mai ales, să se răzbune pe toţi cei care i-au făcut sau i se pare lui că i-au făcut vreun rău.

Starea pe care o trăieşte în timpul coşmarurilor este, desigur, nefirească, o stare în timpul căreia se petrec lucruri de mirare. Pe de o parte, din subconştient răzbat către lumina conştiinţei chipuri şi întâmplări din trecutul său şi al familiei sale, care păreau uitate cu desăvârşire. Este prilejul pe care povestitorul şi-l creează pentru a vorbi cititorului despre situaţiile absurde prin care poporul nostru a avut de trecut, dramele şi tragediile care s-au consumat în vremea când comunismul se instalase la noi şi a început colectivizarea forţată a agriculturii. Pe de altă parte, vin către el dintr-un viitor apropiat persoane şi locuri pe care apoi le va întâlni în stare de trezie.

Astfel, ajunge el, la un moment dat, într-o grotă de munte, de la locul numit Strâmbătura Cerbului, unde bătrânul monah, trăitor în acea grotă, face o primă încercare de a-i deschide mintea şi inima pentru a-l aduce la înţelegerea adevărului că viaţa lui a fost o adâncă rătăcire şi că alta este calea cea dreaptă a vieţii. Dar Damian deocamdată nu înţelege nimic din cartea pe care călugărul i-o pune în faţă: „Privirea îi alunecă pe text: «Fericiţi cei săraci cu duhul…Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni…» Se opreşte. Nu pricepe şi pace bună.“

Tot aici, în această chilie de călugăr, i se spune pentru prima dată că noi, oamenii, ne aflăm în această viaţă ca pe o scară pe care poţi coborî cu uşurinţă sau poţi urca, dar cu eforturi mari, uneori chiar cu sacrificii.

Revenit la viaţă din starea de comă prin care a trecut, inginerul Damian vede cu surprindere că soţia sa, Lucreţia, este alături de el. Pregătit oarecum de însăşi starea prin care a trecut, de cele trăite în acest timp şi susţinut de soţia sa şi de alte persoane, între care moş Simion, bătrânul înţelept şi recunoscător memoriei tatălui său, el începe „drumul“ unor profunde şi dramatice schimbări care se produc în forul cel mai intim al fiinţei sale şi în urma cărora începe, de fapt, o viaţă nouă.

Momentele cu o puternică încărcătură emoţională prin care trece Damian de-acum înainte îl ajută să înţeleagă şi să accepte că o luase în viaţă pe căi greşite şi, mai mult decât atât, să înceapă lupta cu sine însuşi pentru a se desprinde de toate cele care îl duceau în rătăcire.

Un astfel de moment se produce în cimitirul satului său. Ghidat parcă de o putere nevăzută, Damian se duce direct la mormântul mamei sale, unde îmbrăţişează crucea înnegrită de vreme şi are o viziune tulbrătoare: „mama mă strângea la sânul ei, tânără şi frumoasă, şi-mi era atât de bine, că aş fi rămas o veşnicie la pieptul ei.“ Acum e momentul când el înţelege şi acceptă că viaţa lui a fost o continuă aventură: ştiinţă la serviciu şi destrăbălare după (cu femei, desigur). Tot acum înţelege că a făcut o mare greşeală, „aceea de a fi exclus ideea morţii din viaţa sa“, singura care l-ar fi făcut responsabil în faţa Eternităţii.

După ce, în grota de munte, îl revede pe tatăl său, călugărul din timpul coşmarului, chiar în momentul în care îşi dă obştescul sfârşit, Damian, înţelegând cât de multă şi îndelungată suferiţă a îndurat acesta, exclamă: „Doamne, eu mă căinam că am suferit!...Ce-a fost viaţa mea?...Ce-am făcut eu cu viaţa mea?...“

Nu lipsesc, în această perioadă a vieţii lui Damian, încercările, momentele când e gata să se prăbuşească în hăul desfrânării. Este momentul confruntării cu Raluca, soţia unui colocatar, sau momentul întâlnirii cu Aglăiţa, cea care la 16 ani îl iniţiase în tainele erosului. Dar, cu eforturi aproape supraomeneşti şi ajutat de cei care cu adevărat erau lângă el, Damian rezistă. Înţelege, în sfârşit, cât de importantă este curăţia în viaţa de familie şi câtă dreptate are bătrânul Ambrozie care-i spune: „Răstigneşte-ţi poftele cele viclene, copchiluţule Damian. Familia-i sfântă, iar toate celelalte sunt deşertăciuni.“

În final, după ce a făcut un fel de pelerinaj la grota unde sălăşluise părintele său, ieşind de acolo şi pornind spre casă, lui Damian „i se părea că e un alt om (…). Mergea uşor având înaintea ochilor o imagine văzută cândva fugar la o mănăstire.“ Este, desigur, imaginea scării pe care el a început să urce.

Istoria contemporană îşi va urma cursul ei. Cei de la fabrica în care lucrau Damian şi Lucreţia au început deja să se căpătuiască, furând ca-n codru din avutul poporului. Dar ei, care acum aşteptau un copil, nu vor intra într-o asemenea cursă. Se vor retrage în sat şi vor locui în casa lăsată lor de moş Simion, care, între timp, trecuse la cele veşnice, iar vechea casă părintească va deveni grădiniţa unde va frecveta şi Slătineanul cel mic.

Ceea ce impresionează poate cel mai mult în această carte este ideea ce răzbate din subtext - că forţe tainice acţionează în lume şi vin în întâmpinarea noastră, susţinându-ne atunci când am pornit sincer şi cu bună intenţie pe calea urcuşului spiritual.