Povestea unui sat

- Din această pricină, satul a căpătat binemeritatul nume de Rădăşeni -

Moş Vasile Gh. Manolache se număra printre cei mai iscusiţi şi destoinici gospodari din sat, având pe lângă casa lui toate acareturile aşezate în bună rânduială. Casă mare, cu odăi largi şi bine luminate, cu o bucătărie mare de se putea întoarce în voie şi căruţa în ea. Îi era de trebuinţă o asemenea încăpere atât de mare, datorită gloatei de copii, opt la număr, care îşi numărau anii din doi în doi. Mai ales iarna, care în zonă este destul de lungă şi de geroasă, iar din moşi-strămoşi se ştie că familia îşi desfăşoară cea mai mare parte a vieţii în bucătărie. În acea încăpere destul de largă se pregătea şi se servea masa, iar la nevoie, pe vreme geroasă şi viscol intens, se şi dormea.

Restul gospodăriei era organizat cu bună chibzuială, iar fiecare lucru de trebuinţă era aşezat la locul lui. Grajdul pentru animale, trainic construit şi la o distanţă apreciabilă faţă de casă, era plin cu cai, vaci, oi, porci, fiecare în compartimentele lor, iar pentru păsări avea coteţe separate şi bine rânduite. Până şi raţele aveau locul lor bine delimitat, chiar sub prispa casei, care asigura adăpost confortabil. Ceairul cu furaje: fân, strujeni, paie - era cu chibzuinţă separat, la distanţă faţă de celelalte acareturi.

Coniţa reprezenta acaretul cel mai important al gospodăriei, căci în ea se păstra toată agoniseala de alimente, pentru întreaga familie, necesară de-a lungul unui an, chiar şi pentru doi sau trei. Sub coniţă era săpat beciul, zidit numai din piatră de gresie, în care încăpeau spre păstrare vagoane de fructe, în special mere şi pere. Tot în beci, dar separat, butoaie de murături şi tot felul de legume rădăcinoase, puse în nisip. Sus, pe podul beciului, în coniţă, se găseau poloboace mari cu cereale, în special grâu, ovăz şi secară. Porumbul îşi avea locul lui bine tocmit, afară, în coşar, în bătaia vântului, ca să nu se aprindă. Lângă poloboacele cu boabe se aflau lăzi imense, cu capac, cu diverse sortimente de făină - făină albă de grâu, pentru cozonaci şi colaci; făină neagră, pentru pâine. Alte lăzi, tot atât de mari, erau pline tot timpul cu făină de porumb, pentru mămăligă şi alivenci, iar separat, crupe de porumb, numai bune de făcut sarmale în zilele lungi de post.

În jurul casei, gospodina amenaja cu migală şi pricepere grădinuţe de flori, în care gospodarul îşi aşeza, în fiecare vară, mica lui prisacă, din opt sau zece stupi; în rest, cât puteai cuprinde cu ochii, livezi şi iar livezi, cu cele mai diverse specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi. Mere: Ranet, Fără nume, Parmanâ Dor, Pătul, Vieşti, Ionathan, Bismark, Creţeşti, Crăciuneşti, Domneşti, Trotuş etc. Pere din cele mai diverse soiuri locale, cum ar fi: Sântileşti, Harbuzeşti, Postăţele, Boaţe, Busuioace, dar şi soiuri domneşti, cum ar fi: Favorita lui Clapps, Contesa de Paris, Wilmas, Untoasa Bosc, Decana de iarnă sau Chiure. Despre prune nici nu mai încăpea vorbă, se cultivau de la cele mai văratice, cum ar fi poamele popeşti, până la cele mai tomnatice, aşa-zisele perje, de unde şi porecla băştinaşilor, de perjeri. Mai în tot locul găseai tufane de coacăze roşii, albe sau negre, de zmeură, agrişe sau mure, cât şi pâlcuri de căpşuni parfumate.

Asemenea gospodari ca moş Vasile Gh. Manolache, cu livezi imense şi pline cu de toate, se găseau mai în tot satul. Din cele mai vechi timpuri, chiar de la începutul începutului, se poate spune că Bunul Dumnezeu, datorită reliefului şi al microclimatului favorabil cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi, a îndemnat pe oamenii locului să se ocupe de această nobilă activitate, pomicultura. Singuri îşi organizau pepiniere, cea mai vestită fiind a lui Mercorie. Ameliorau, din tată în fiu, soiuri vechi, cu soiuri noi, străine, mult mai gustoase şi mai productive.

Într-un cuvânt, existenţa lor era bazată numai pe pomi. Nu era gospodărie din sat în care toamna târziu sau primăva devreme să nu se audă îndemnuri ca: „Măi Grigoraş, ia-n apleacî-ti tu, cî ieşti mai tânăr ca mini şî nişi nu ai casî în pântişi, şî aşazî ghini rădăşânili cum te-am învaţat, cî eu le-oi da ţărnî cu lopata“.

Aceste îndemnuri reprezentau adevărate lecţii practice de pomicultură, transmise de cei bătrâni la cei tineri.

Condiţia principală, atunci când se plantează un pom, este că rădăcinile să fie cât mai bine aşezate şi orientate în sol. Nu este permis să se formeze goluri de aer, care ar influenţa uscarea ireversibilă a rădăcinilor, datorită căreia puterea de sucţiune se întrerupe total şi pomul se usucă la plantare.

Aşa azi, aşa şi mâine, datorită limbajului neaoş moldovenesc, care din pronunţia „ci“ se transformă în „şî“ din „rădăcină“ se auzea „rădăşână“. Din această pricină, la un moment dat, satul acestor distinşi gospodari a căpătat binemeritatul nume de Rădăşeni, recunoscut astăzi ca cel mai vechi şi mai mare bazin pomicol al Moldovei.

* Poveste consemnată de către Prof. Riscu Mircea, nepot al satului