Povestea unui taximetrist

Bunătatea, în sine, reprezintă o trăsătură a oamenilor cu adevărat de caracter. Nu putem spune că a dispărut dintre noi, dar e o evidenţă că s-a împuţinat. Şi totuşi… depinde pe cine întâlneşti ca să ajungi să o cunoşti. Bunătatea derivă din iubirea nemărginită cu care Dumnezeu a creat lumea. Prin urmare, originea ei este divină. A fi bun înseamnă să fi stat şi să fi gândit la rosturile tale pe pământ. Bunătatea îl îmbogăţeşte pe om, îi dă un sens în viaţă.
Bunătatea te echilibrează şi te înnobilează. Bunătatea îţi ordonează scopurile, simplificându-ţi comunicarea cu ceilalţi. Bunătatea îţi conferă stilul de viaţă propriu lui Dumnezeu. Pilda de astăzi ne istoriseşte povestea unui taximetrist şi a clientului său.

Când am ajuns la adresa de unde venise comanda, clădirea era acoperită în întuneric, cu excepția unei singure lumini la o fereastră de la parter... În asemenea circumstanţe, mulți taximetrişti ar claxona o dată sau de două ori, ar aştepta un minut şi apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulţi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la uşă. Deci am mers şi-am bătut la uşă. „Doar un minut”, a răspuns o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani, stătea în faţa mea. Lângă ea era o valiză. Apartamentul arăta ca și cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearşafuri. „Ați putea să îmi duceți bagajul până la maşină?”, zise ea. Am dus valiza la maşină și apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ și am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitatea mea. „Nu e mare lucru”, i-am zis eu. „Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată.”

Când am intrat în maşină, mi-a dat o adresă şi apoi m-a întrebat: „Ai putea să conduci prin centrul oraşului?” „Nu este calea cea mai scurtă”, am răspuns eu rapid. „O, nu contează, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil...“ M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteietori. „Nu mi-a mai rămas nimeni din familie”, a continuat ea. „Doctorul spune că nu mai am mult timp.“ În tăcere am căutat ceasul de taxare şi l-am oprit. Pentru următoarele două ore am condus prin oraş. Mi-a arătat clădirea unde odată lucrase ca operator de lift. Am condus prin cartierul unde ea și soţul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriţi. M-a dus în fața unui magazin cu mobilă care odată fusese o sală de bal unde obişnuia să meargă la dans pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în faţa unor clădiri sau colţuri de stradă şi să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.

Cum prima rază de soare s-a arătat la orizont, mi-a spus dintr-odată: „Sunt obosită. Hai să mergem”. Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse. Era o clădire ieftină, ca o casă mică, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi cum am ajuns acolo. Erau atenţi şi concentraţi asupra fiecărei mişcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuța valiză până la uşă. Femeia fusese deja aşezată într-un scaun cu rotile. „Cât îţi datorez?”, a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul. „Nimic“, am zis eu. „Dar trebuie şi tu să te întreţii.” „Nu vă faceţi griji... Sunt și alți pasageri“, am răspuns eu. Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat şi i-am dat o îmbrăţişare. Ea m-a strâns cu putere. „Ai adus unei femei în vârstă un mic moment de bucurie, spuse ea. Îţi mul­ţu­mesc.” I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii.

În spatele meu, o uşă se închisese. Era ca şi sunetul de încheiere a unei vieţi. Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru. Am condus pierdut în gânduri. Pentru restul zilei de-abia puteam vorbi. Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios, sau unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura? Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată şi apoi să plec? Uitându-mă în urmă, nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viaţă. De multe ori, suntem condiționaţi să credem ca existenţele noastre se învârt în jurul unor momente măreţe. Dar nu este chiar aşa. Viața aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici, putem să trăim micile bucurii ale ei. (Adaptare după o pildă de pe site-ul povestiricutalc.ro)