Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Poveştile nu au sfârşit
Fireşte, nu putem publica în paginile unui cotidian toate epistolele Mitropolitului Antonie Plămădeală, deşi trebuie să recunosc că sunt neaşteptat de mulţi doritori care ar prefera să găsească săptămânal prezentate frânturi din această corespondenţă de poveste în paginile ziarului "Lumina", şi el tot dintr-o poveste adevărată. Poveştile nu au sfârşit! Frumuseţea lor dăinuie mereu, de ele amintindu-ne întotdeauna, ca în vremea copilăriei, când toate erau bune şi frumoase foarte...
Corespondenţa Mitropolitului Antonie Plămădeală cu familia preotului Petru şi preoteasa Angela Ciobanu din Slatina Fălticenilor s-a redus la un moment dat, din motive binecuvântate. Ieromonahul Antonie Plămădeală ajuns arhiereu nu mai avea vreme pentru nimic. Biroul, lucrările administrative, vizitele în străinătate, oficierile liturgice şi celelalte obligaţii de la Patriarhia Română sau de la eparhie îi cereau să renunţe la sine aproape în totalitate. Între epistolele care încheie acest capitol important al vieţii mitropolitului sunt câteva pe care le punem acum în lumină. Nădăjduim că toate celelalte vor apărea între paginile unei cărţi care să vorbească despre povestea adevărată a unei prietenii. Dragii mei, Găsesc greu timp să mă adun şi să mă odihnesc în inima prietenilor. Şi vina e numai a mea. Cândva aveam timp şi-l iroseam, şi nu ştiam nici că-l aveam, nici că-l iroseam, şi eram fericit, şi mă simţeam şi eram aproape de cei dragi. Apoi viaţa a adus schimbări şi odată cu ele lupta cu timpul şi imposibilitatea de a păstra dreptul la prioritate inimii. Dar în toate acestea, e drept, ne lăsăm cam uşor pradă argumentelor comode. Timp, când vrei, există. Întotdeauna am condamnat pretextele. De ce cei care se plâng de timp şi găsesc o mie de justificări întârzierii sau chiar lipsei de la o întâlnire, nu pierd niciodată trenul sau avionul? Canosa deci! Aveţi dreptate să mă judecaţi aspru. Şi iacă, o faceţi cu delicateţe, deşi în ultima scrisoare mi-a cam crăpat obrazul de ruşine. Prea mi-aţi zis-o... de la obraz: că mi-am păstrat humorul în dauna bunului simţ! Treceţi-mă la uşă, în frig şi zăpadă şi când mă veţi vedea rebegit de tot, deschideţi totuşi uşa. Nu sunt pierdut de tot! Iată, nu mai dau vina nici pe timp, nici pe altceva. Şi chestia cu intervenţii! Aşa-i. Nu e vorba de persoane şi nici măcar de principii. E vorba de răutatea oamenilor, de faptul că trebuie menajate anumite susceptibilităţi ale lor şi ale opiniei publice. Cu Văcăreanu am vrut să fiu pozitiv. Am întâmpinat opoziţii mari. În final, dacă va cere altă parohie, îl voi numi, dar după eşecul de la Adjud nu mă aşteptam să-mi scrie o scrisoare ireverenţioasă ca aceea pe care mi-a scris-o, asemănându-mă cu deştepţii duşi de nas de colaboratori (Irinei, Iorga etc.). Deci sunt cineva pentru el numai când îl servesc; altfel sunt nimic! Ei, asupra unor astfel de concepţii trebuie să mai meditez. Merita omul intervenţia? Merita grija mea? Acum mă îndoiesc. Şi cea de-a doua: aţi văzut, am scris imediat stareţului, să-i elibereze actele fratelui în cauză. N-am rămas de lemn la rugămintea voastră şi nu voi putea rămâne niciodată, dar şi acesta n-a fost corect. Aţi văzut ce delicat mi-a dat stareţul peste nas în răspunsul pe care vi l-am trimis în original. Ce vreau să spun? De fapt nimic. Vreau să se vadă că am fost alert la ce mi-aţi scris, dar că nu toţi cei ce cer, ştiu ce fac sau merită atenţia noastră. Când n-o merită, ne încurcă. Dar să lăsăm asta. Cred că totul e limpede. Felicitări pentru biserică. Etapele sunt impresionante. Vei fi ctitorul a două biserici măreţe. Ca un voievod! Vara asta şi eu m-am ocupat de restaurări. Am terminat vreo 30. Mai am. Am sfinţit 15. Biserica stă pe... biserici. Crăciunul n-a fost prea vesel. Am fost şi gripat. N-am avut musafiri. Mâine e ajunul Anului Nou. Tot singur. Fără căldură. M-au colindat elevii, funcţionarii... frumos, dar totul e oficial, rece. În cele patru zile ale anului nou mi s-au anunţat nişte vizite: un diplomat, prof. Cândea, Draguţ şi nişte scriitori. Aş fi preferat să mă odihnesc eu pe capul altora! De, e greu să evadezi. Şi oriunde eşti cu ciuma titlurilor tale după tine, aşa încât oamenii se poartă ciudat. Se poartă bine, dar cu titlul tău, nu cu tine. Tu nu mai exişti, nu eşti o persoană reală, şi nu te mai bucuri de o căldură autentică. E o căldură ca a lui Văcăreanu. Când nu l-ai servit, te întoarce pe dos. Pentru că n-a contat pentru el decât oficialul care putea face ceva, nu omul om! Anul nou să ne aducă numai bucurii. Iertaţi pe cel ce se pocăieşte! Fiţi măcar voi buni şi adevăraţi. ( Tot el! Ca de obicei! - cine a zis asta?) Ei, dacă-i ca de obicei, tot e bine. Nu ne-am schimbat! Vă îmbrăţişează Leonida Antonie" (Scrisoarea din 30 decembrie 1980, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei) "Dragii mei, Scrisoarea ultimă e fără dată, aşa că nu mai simt nici o răspundere cu privire la întârzierea răspunsului. Despre Moldova, văd că pe la voi se mai discută pe vremea când mi-aţi scris, dar acum nu prea se mai discută nicăieri. Se vede treaba că s-a constatat că puteţi trăi şi fără mitropolit. Că dacă n-aţi putea, ar şti moldovenii să-l ceară. Cronicarul spunea pe vremuri că "nasc şi la Moldova oameni"! Acum cu Cernobîlul, se vede că nu se mai nasc!, sau cei născuţi au fost iradiaţi! Văd că vara aceasta v-aţi hotărât să staţi acasă ca doi bătrâni cuminţi. Eu tocmai din cauza bătrâneţelor voi pleca peste câteva zile la Techirghiol să fac "nişte proceduri" într-un sanatoriu, să-mi pun în rânduială mijlocul înţepenit din când în când. Zic unii că nu prea fac mişcări de aplecare. Să vedem ce se va întâmpla după "proceduri"! Puşi pe lucruri mari din punga altora, văd că îmi faceţi aluzii la nişte Sfinte vase pentru biserica din Herla. Că de, unde merge suta de mii, merge şi suta. Am să rog pe părintele Casian să se intereseze şi dacă va găsi ceva aşa de nasul unui Mitropolit, de argint sau de aur, ca să simtă o să-i dau binecuvântarea să le comande. Că doar nu aşteptaţi de la mine nişte tinichele. Pe astea le puteţi plăti şi voi sau Vasile Axinte, dacă mai trăieşte. Poate după ce mă întorc de la mare vă veţi putea totuşi rupe câteva zile de frumuseţile Slatinei şi veţi putea urca să ne vedem la Păltiniş, că vorba cuiva: "îmbătrânim măi, şi nu ştim să ne trăim viaţa". Cu toate doririle de bine, de sănătate şi cu îmbrăţişarea prietenească dintotdeauna, † Antonie, Mitropolitul Ardealului" (Scrisoarea din 13 august 1987, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei) "Dragii mei, La cele cinci cuvinte trimise de ziua mea, când am împlinit cumplita vârstă de 66 de ani, încerc să vă scriu ceva mai multe, dar nu înainte de a-l pronunţa pe cel mai important: Mulţumesc! Deci, deocamdată, cinci la unul. Mă gândesc adesea la voi şi tare mi-aş dori un drum spre Slatina. Măcar pentru o zi. Trebuie să vin odată să povestim, cum zic ardelenii. Ei înţeleg prin aceasta: să stăm de vorbă. Eu mi-aş dori să ne aducem aminte. Să ne citim biografia comună. M-am întors acum de la Sâmbăta. L-am adus acolo pe părintele Sofian cu care am lucrat la devizul picturii din paraclisul ctitorit de mine. E bătrân. Peste 80 de ani. Dar e plin de aceeaşi bunătate. Mă gândesc ca la primăvară să încep pictura. Mai am mult de lucru. Îmi pregătesc domiciliul trupului. Săptămâna aceasta voi comanda rafturile bibliotecii În care sper să-mi las cărţile. Mă vor costa numai rafturile cca 15 milioane. Îi am. I-am adus din străinătate. Mai am ceva de terminat la sculptura coloanelor în piatră şi apoi mobilierul la casa brâncovenească. Uneori mi-aş dori câţiva ani, sănătoşi, de odihnă, înainte de moarte. Acolo la Sâmbăta, deşi mă mai gândesc şi la Sihăstria. Parcă mi-aş face o casă undeva. Dar unde să-mi încapă biblioteca? Căci de aceasta mă voi despărţi când nu voi mai putea citi. Numai atunci. Fiecare carte e o parte din mine. Nu-mi vine să dau o carte nici pentru o oră. Dar va trebui totuşi să le las în cele din urmă. Cu toate regretele. După moarte voi putea fi găsit în bibliotecă, pentru cei care vor avea ochi să mă vadă. Astăzi ninge. Se scutură Dumnezeu de frumuseţe albă. La Sâmbăta zăpada era de jumătate de metru. M-am plimbat cu paşi întârziaţi anume, mâncând aer curat cu foame şi cu anticipate păreri de rău că, într-o zi, mă vor coborî în groapa pe care mi-am pregătit-o de pe acum. Mi-am adus aminte şi de tinereţea de la Slatina. Eram mereu cu grijă pentru că eram condamnat în lipsă, dar şi fericit că eram acolo, şi că fiecare minut era un câştig furat închisorii. Şi cum veneam dumineca la voi, înfruntând lupii la întoarcere, singur, cu pădurea în dreapta şi în stânga, cu lupi după fiecare copac, pândindu-mă şi aşteptând să fac un pas greşit ca să mă înşface! Lupi şi ziua, lupi şi noaptea. Eram un suflet pândit mereu. Dar voi îmi ofereaţi clipe de linişte, iluzii de normalitate. Pentru că de fapt mă temeam mereu că ar putea apărea cineva… La Sibiu am organizat o bună economie şi merge. Dar numai eu ştiu cu câte eforturi, cu cât tact, cu aparentă zgârcenie, dar cu adevărată grijă de om. Diabetul se ţine de mine şi eu de el. Obligat, mai şi scriu pentru "Telegraful român" şi pentru diferite Simpozioane. Au venit şi câteva satisfacţii. Academia, de pildă. N-am ştiut să vă anunţ, când am vorbit acolo, ca să mă ascultaţi la radio despre Inocenţiu Micu. N-am ştiut că se va transmite în direct. Sunt invitat să vorbesc la Iaşi şi în Basarabia (20 mai). Şi la Iaşi la 26 martie! Poate că în acelaşi drum… Mai am şi alte invitaţii şi o mulţime de propuneri de a fi membru fondator, membru de onoare etc. la nu mai ştiu câte Societăţi, Asociaţii, etc., etc. Cred că ritmul acesta nu mai lasă diabetului ferestre ca să mă necăjească prea tare. Aş mai avea multe de spus, dar cine ştie cât vă interesează. Cred că ar fi mai frumos să ne povestim amintirile, înainte de a nu le uita, sau pentru a ni le reînnoi, ca să ne mai amăgim că suntem tineri. Şi voi îmbătrâniţi? Ce întrebare! Voi nu puteţi îmbătrâni. Veţi muri tineri, dacă veţi muri vreodată. Dar să nu vorbim de moarte. Mai avem viaţă, multă viaţă, multă dorinţă de viaţă înainte. Şi o vom avea. Iată, părintele Sofian, la peste cei 80 de ani lucrează, gândeşte. E drept, paşii îi sunt mai mici, uneori atenţia lui întârzie pe o frază depăşită de interlocutor, privirea îi întârzie pe o imagine peste care ceilalţi au trecut, dar e viu, e dornic de activitate, Îşi obligă energia să-i slujească şi e cam acelaşi Sofian pe care toţi îl ştim foarte bine. Doar v-a pictat biserica, dacă… n-am început şi eu să uit! Îmi vine să vă strecor şi câteva inexactităţi ca să vă obişnuiţi cu timpul când le voi avea cu adevărat. Aşa cum îmi spun, de obicei, vârsta cu un an mai mult, de îndată ce am trecut pragul celei împlinite. Şi gata. Vă îmbrăţişez cu toată dragostea şi cu aceeaşi dragoste, †Antonie al Transilvaniei (Scrisoarea din 2 martie 1993, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)
.jpg)
