Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Povețe de demult pentru adevărata viețuire întru Hristos
Problemele din viața oamenilor s-au înmulțit foarte mult. Aceasta se datorează faptului că oamenii s-au îndepărtat de viețuirea după Evanghelia Mântuitorului Hristos. Cei mai mulți se află sub o presiune constantă, încrezându-se doar în propriile soluții și puteri de izbândă. O mare parte sunt tulburați permanent. Nu au pace înlăuntrul lor. Trebuie să înțelegem că numai Hristos este pacea noastră. Oferim cititorilor frânturi din sfaturile duhovnicești ale părintelui arhimandrit Benedict Ghiuș, regăsite în omiliile, îndemnurile sau reflecțiile lăsate în manuscris despre rugăciune ca neîncetată armă în nenumăratele greutăți ale vieții noastre, despre lupta duhovnicească întru dobândirea virtuților și despre bucuria viețuirii în Hristos.
Ştim cu toţii că Dumnezeu este Duh, iar noi trebuie să ne închinăm în Duh și în adevăr, El fiind nemărginit şi neexistând loc unde să nu fie Dumnezeu. Tot spaţiul acesta în care respirăm şi mergem la treburile noastre de fiecare zi e plin de Dumnezeu. În Dumnezeu trăim, ne mişcăm şi suntem în orice clipă. Dumnezeu S-a arătat nouă, S-a făcut om, a murit și a înviat pentru noi. Să încercăm să înţelegem ce lumină şi ce chemare vrea Mântuitorul să ne descopere prin fapta aceasta sfântă a Învierii Sale din mormântul întunecat.
În iconomia vieţii este rânduit ca toate darurile de lumină şi puterea de care avem nevoie să nu le putem dobândi de la Dumnezeu decât prin rugăciune. Înainte de a tămădui, de a lumina pe oameni prin cuvânt, cea dintâi slujire a Mântuitorului e să Se roage pentru lume. Mântuitorul e întâi de toate suprema întrupare a rugăciunii. Rugăciunea e extrem de necesară, e indispensabilă pentru existența lumii.
Cum să ne întoarcem la Dumnezeu dacă nu ne rugăm? Viaţa noastră este aşa cum este, dar nădăjduim să fie mai bună. Întâi de toate, să nu uităm că lumea dăinuieşte pentru că în mijlocul ei este prezent totdeauna Veşnicul Arhiereu Mântuitorul, Care Se roagă pentru toţi. Să ne unim cât mai des cu rugăciunea Omului - Dumnezeu, rostind şi noi măcar Tatăl nostru sau alte rugăciuni în care să pomenim numele lui Iisus. Astfel vom reuși să trecem toate hotarele încercărilor noastre. Mântuitorul n-a venit în lume să suprime lupta omului cu încercările, durerile, ispitele, vrăjmăşiile şi cu primejdiile vieţii şi să facă din existenţa omenească un pat de flori. Dimpotrivă, lupta cu bărbăţie cu toate aceste potrivnicii rămâne legea fundamentală a vieţii şi adevărata măreţie a fiinţei omeneşti. Evanghelia ne îndeamnă să ne dăm seama că în toată această luptă omul nu e singur, că Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca omul să fie încercat peste măsura puterilor lui (I Cor. 10, 13), că El cântăreşte şi timpul încercării, şi timpul izbăvirii şi că numai atunci când planurile dragostei Lui o cer intervine personal prin minune văzută de toţi.
Fraţilor, oricât de mari ar fi îngrijorările care ne chinuie, oricare ne-ar fi încercările, suferinţele, luptele şi primejdiile vieţii, un lucru să nu uităm, că suntem totdeauna sub ochii Mântuitorului nostru. El numără ceasurile încercărilor noastre, cunoaşte şi timpul cât trebuie să ţină ele ca să ne fie de folos, dar şi vremea când trebuie să ne vină în ajutor. Să avem încredere în El şi să ne facem datoria cu bărbăţie până la capăt. Niciodată Dumnezeu nu-i părăseşte pe cei care luptând îşi pun încrederea în El. Încrederea totală şi puternică în Mântuitorul Iisus e un dar de la Dumnezeu, nici un om nu ne-o poate da. Negreşit, probleme mari cât nişte munţi de valuri frământă astăzi lumea şi toate cer contribuţia noastră a creştinilor: problema păcii, a încrederii şi înfrăţirii între popoare, problema unei vieţi sociale mai bune şi mai drepte şi, odată cu acestea, problema propriei noastre împliniri ca oameni. În sforţările şi zbuciumul tuturor încercărilor noastre, El rămâne marea nădejde. Noi, creştinii, toate le punem în Hristos Cel viu Care de-a pururea ne luminează şi ne întăreşte. În El noi găsim curaj şi încredere totdeauna, chiar și când ne ispiteşte deznădejdea.
Crucea lui Hristos este de multe ori izbăvirea noastră. Facem semnul Crucii la începutul rugăciunii ca să liniştim zbuciumul din noi, ca să adunăm din împrăştiere inima, imaginaţia, voinţa. Îl facem şi după rugăciune, ca să rămână în noi darurile dobândite. Îl facem în ispite, ca să ne întărim, în primejdii, ca să ne apere. Când binecuvântăm, ca plinătatea vieţii în Dumnezeu să ne pătrundă în suflet. Semnul Crucii e ca un suflu de răcoare al Duhului Sfânt care ne străbate toată fiinţa, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru: gânduri, voinţă, inimă, simţuri, tot ce suntem. E ca o îmbrăţişare a lui Dumnezeu care ne întăreşte, ne purifică şi ne înnoieşte din străfunduri, în numele lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit.
Prin puterea energiilor harului dumnezeiesc şi prin slujirea de dragoste a oamenilor cu fapta şi cu adevărul ne vom pregăti noi dumnezeiasca schimbare la faţă a inimii şi a vieţii noastre. Orice rugăciune, dar mai ales Sfintele Taine şi rugăciunea lui Iisus constituie un demers de profundă schimbare la faţă prin împărtăşirea harului lui Dumnezeu, care ni se oferă în dar.
De aceea, orice slujire de dragoste a oamenilor, oricât de simplă ar fi ea, cu fapta, cu gândul și cu cuvântul, orice dialog, orice tratat de pace între oameni, orice participare la construirea unei lumi mai bune şi mai drepte, în care să fie loc pentru orice om, oricine ar fi el, e o slujire de dumnezeiască schimbare la faţă a inimii şi a vieţii noastre.
Noi, urmași ai lui Hristos, nu știm totul de la început, dar, ucenici fiind, vrem să creştem şi în cunoaştere, şi în faptă bună. La vremea lor, strămoşii noştri au ascultat chemarea aceasta a lui Hristos şi ne-au păstrat neamul, limba şi credinţa. La vremea noastră, să facem şi noi ca ei, cu tot ce ne stă în putinţă, pentru cei ce vor veni după noi.
Să nu uităm! Suntem chemaţi să slujim dragostea în lume împreună cu Hristos. Nu există o chemare mai frumoasă. Există o sete care se trezeşte astăzi în toată creştinătatea. Este, dacă vreţi, o întreită sete: setea de a putea descoperi din nou pe Hristos Cel viu şi forţa Lui de viaţă şi de mântuire mai întâi în Biserică şi-n tot ce face ea; setea, apoi, de a descoperi pe Hristos Cel viu şi forţa Lui de viaţă în orice creştin şi-n tot ce face el. În Biserică, în preot, în orice creştin, oamenii de astăzi caută pe Hristos Cel viu şi forţa Lui de viaţă şi de mântuire prezente şi active, întrupate în oameni, în mijlocul lumii. Cu setea aceasta m-am întâlnit şi în străinătate, şi la noi în ţară. În viaţa creştinătăţii se deschide parcă o eră nouă.
Strălucească în adevăr şi nouă păcătoşilor lumina Învierii Sale cea pururea fiitoare, ca să putem birui şi schimba tot ceea ce-i rău în noi şi în toată viaţa noastră.