În trecut, sprintul și maratonul erau două probe atletice diametral opuse. Sprinterii trebuiau să obțină cel mai bun timp pe distanțe scurte, turând la maximum capacitatea propriului organism pentru a atinge o vi
Pragmatismul iubirii
În viață te confrunți cu decizii dificile, unele care te pot marca pentru tot restul zilelor. Evenimente neprevăzute se insinuează cu o duritate de granit, decesul neașteptat al celor apropiați te traumatizează, bolile lovesc când te aștepți mai puțin, iar pacea din familie sau de la locul de muncă se transformă uneori într-un armistițiu pe termen scurt. Simți cum iubirea se scurge din inima ta mai repede ca apa dintr-un vas plin de găuri, cum nu mai ai puterea de a o păstra, de a o ocroti, de a o face să sporească. Ca o sălbăticiune prinsă într-o capcană, care-și sfâșie carnea pentru a se elibera, iubirea fuge departe de inimile îngrijorate, supuse unui supliciu al cărui final nu se întrevede. Prima tentație este să devii „rațional”. Iertare! Nu acesta este cuvântul. Să devii „pragmatic”. Să iei decizii calculate. Să fii număr înainte de a fi om. Să te lepezi de „sentimentalisme”, de „emoții”. Să fii nemilos. Pentru că pragmatismul se asociază adesea cu acest adjectiv: „nemilos”. Îl caută, are nevoie de el pentru a se impune ca variantă sine qua non a vieții. În numele vieții, caută soluții care o sufocă. În acest scenariu de suspendare a inimii, pragmatismul își caută terenul de luptă, de acțiune, fără opreliști, fără a se mai simți cauționat de o judecată morală. Își caută nemilostivirea. Pentru că mila este o piedică, un prag de care te poți împiedica în marșul tău triumfal peste cadavrele dușmanilor reali sau închipuiți.
De aceea, încercând să împaci cei doi termeni atât de opuși unul altuia - pragmatism și iubire - pari să te afli într-o situație fără ieșire. Cum să unești două principii opuse? Și totuși, există pragmatism în iubire, chiar dacă iubirea nu se află niciodată în pragmatism așa cum îl înțelegem astăzi, sau se află cel mult într-o formă îngrozitor de distorsionată.
Care este, așadar, pragmatismul iubirii? Când Mântuitorul se apropie de momentul pătimirilor Sale, merge în grădina Ghetsimani, unde se roagă împreună cu trei dintre ucenicii Săi. În timp ce ucenicii adorm întristați, fără a-și putea menține atenția trează, El se roagă vărsând sudori de sânge pentru a accepta în deplină libertate ceea ce va urma. Apoi, după încheierea acestui moment, simte apropierea celor care vin să-L prindă și, înconjurat de ucenicii Săi, Se arată acelei mulțimi netrebnicite și ticăloșite. Și, după ce confirmă că El este Cel căutat, spune: „Dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă; ca să se împlinească cuvântul pe care l-a spus: Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul” (Ioan 18, 18-19). N-am pierdut pe nici unul. Este atât de frumos acest cuvânt. Dumnezeu mi i-a dat pe cei din jur - pe părinții, copiii, soțul sau soția, colegii și prietenii, chiar și dușmanii care mă prigonesc. Și n-am pierdut pe nici unul. Nu am vrut să-i arunc în spate, să-i privesc ca pe niște numere goale de sens. Iubindu-i, am fost pragmatic. Cu adevărat, pragmatic. Mi-am lepădat toate dorințele personale, am dat deoparte orice orgoliu, orice egoism, am renunțat la toate visurile, dar am avut pragmatismul iubirii: n-am pierdut pe nici unul, nici cu voia, nici cu fapta.
În timp ce pragmatismul lumesc preferă să piardă lumea toată, dar să se salveze pe sine, pragmatismul iubirii preferă să sacrifice totul înainte să arunce în dezastru pe alt om. Se luptă chiar și atunci când situația este atât de grea, atât de imposibilă. Pentru că, să ne gândim, în Ghetsimani, ucenicii erau unsprezece, iar mulțimea din fața lor era imensă. Iisus se pune în fața lor și se oferă de bunăvoie celor veniți să-L chinuiască, dar fără a-i pune în pericol pe cei care-L urmaseră până la capăt. Mielul se oferă de bunăvoie lupilor pentru a salva turma. Le arată ce înseamnă cu adevărat pragmatismul iubirii: să dai totul pentru ceilalți și să nu aștepți nimic în schimb.
În concluzie, pragmatismul iubirii se reduce la două cuvinte magistrale rostite tot în Evanghelia după Ioan: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16) și „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12).
Poate că acestea ne vor ajuta să dobândim pragmatismul iubirii în locul pragmatismului nemilos.