Prefeţele cărţilor religioase româneşti

Prefeţele cărţilor româneşti tipărite în secolele XVII, XVIII, XIX oferă importante informaţii, atât despre activitatea de imprimare, cât şi în ceea ce priveşte evoluţia ideilor şi a concepţiilor care au determinat şi au impulsionat tipărirea de cărţi deosebite pentru viaţa spirituală şi culturală a românilor.

Prin aceste prefeţe s-a creat baza culturii, iar ideile expuse în prefeţe au avut menirea de a atrage "cetitorul" şi de a-l determina să continue citirea şi, totodată, să împlinească învăţăturile moral-spirituale. Nu lipsesc nici informaţiile care fac referire la conţinutul cărţii sau, în cele mai multe cazuri, sunt expuse idei ce urmăresc sensibilizarea cititorului cu privire la sentimentul şi datoria religioasă, şi se explică importanţa cunoaşterii şi respectării învăţăturii creştine. De asemenea, se exprimă satisfacţia pentru încheierea cu bine a muncii de tipărire. Urmează o urare finală, care constă, de fapt, într-o adresare directă cititorilor, cu rugămintea ca ei să aprecieze munca ce s-a depus în tipărirea cărţii, să înalţe rugăciuni pentru cei ce s-au trudit la tipărirea ei şi, de asemenea, să ierte greşelile de tipărire, invocate fiind diverse motive. Apoi, în final, apar menţionate data şi locul tipăririi cărţii. Iar mai târziu, în unele cazuri după toate aceste informaţii, în finalul epilogului sunt menţionate numele meşterilor tipografi.

Prefeţele constituie o literatură română, fiindcă autorii nu mai sunt legaţi de originalul străin, unde trebuia să redea cât mai fidel, aici vorbesc liber, creează şi cugetă precum simt.

Cartea românească tipărită dezvăluie ce schimbări au avut loc în mentalitatea cărturarilor şi în ce fel aceste schimburi au contribuit la transformarea generală a gustului literar. Cartea a avut menirea de a întări convingeri, a schimba concepţii. Cărţile de cult au îndeplinit un îndoit rol pentru slujbă în lăcaşurile religioase şi de învăţătură şi zidire sufletească. Până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea clerul a procurat neamului românesc "hrana sufletească".

Incursiunea în istoria prefeţelor cărţilor religioase româneşti începe din anul 1600 şi se termină cu anul 1821, anul mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu, care reprezintă un punct de răscruce în istoria culturii româneşti, atât datorită faptului că a pus capăt domniilor fanariote şi a dus la restabilirea domniilor pământene, scop urmărit de cărturarii secolului al XVIII-lea, cât şi pentru că această mişcare a fost urmată de o înviorare a activităţii culturale desfăşurate în limba română.

Necesitatea introducerii limbii româneşti în Biserică

În a doua jumătate a veacului al XVII-lea se dezvoltă în toate cele trei ţări române un curent cultural umanist. Principala idee călăuzitoare a umanismului din Ţările Române este aceea a solidarităţii popoarelor civilizate, moştenitoare ale culturii clasice, împotriva barbariei. Pe baza recunoaşterii limbii române ca moştenitoare a limbii latine, umaniştii români au intrat în lupta pentru promovarea limbii noastre ca organ de exprimare a literaturii, a bisericii şi a cancelariei de stat, înlăturând definitiv limba slavonă şi înlocuind-o cu limba din care au făcut o limbă literară.

Pentru a se explica împrejurările în care limba română a ajuns să fie întrebuinţată în scris s-au emis patru teorii, şi anume: propaganda catolică, au fost traduse în limba română cărţile de cult, încă din secolul al XIV-lea, pentru a-i atrage pe români, husitismul din Boemia, de asemenea, ar fi dus la traducerea în româneşte a celor dintâi cărţi, fiindcă husitismul cerea întrebuinţarea obligatorie în biserică a limbii naţionale, luteranismul, cu aceleaşi principii, dar şi de prozelitism. Însă, introducerea limbii române în cult nu se datorează influenţelor sau iniţiativelor străine (husite, catolice, protestante), cum au existat asemenea teorii, ci limba română s-a impus de la sine în cărţi şi acte, ca o nevoie a poporului român şi a Bisericii româneşti.

În prefaţa "Pravilei de la Govora", din anul 1640, Meletie Macedoneanul spune: "Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor (...) cugetaiu şi eu robul Dumnezeului mieu lui Is Hs să scoţu această carte, anume pravila pre limba rumânească". De asemenea, în prefaţa "Evangheliei cu învăţătură", Bălgrad, 1641 "Eu, arhi mitropolitulu Ghenadie, văzându un lucru dumnezeescu aceste sfinte cărţi... foarte jăluia toţi preoţi de această carte, şi mă socotiiu cu preoţii miei... să fie de învăţătura creştiniloru, şi forte mi era jălanie la inima să aducu tipare să o tipărescu".

"Împuţinăindu-se din oameni înţelesul sventelor scripturi, le-au căotatu a pogorâ şi svânta scriptură tot mai pre înţelesul oamenilor... cu multu mai vrătos limba noastră românească, ce n-are carte pre limba sa... din lipsa dascălilor şi a învăţăturei", scria "Cartea de învăţătură" apărută la Iaşi, în 1643.

Credincioşii îşi manifestau dorinţa de a auzi slujbele în limba română, deoarece "...mulţi au mersu cu mare doru la beserica, ca să înţeleagă rugăciunile şi cântările şi măngăerile carile săntu în psaltire, iară neînţelegăndu au mersu acasă măhniţi". ("Ciasloveţu", Bălgrad, 1687) şi "ca să înţeliagă nărodulu şi a cunoaşte tainele şi orânduialele bogoslovii cărţii aceştia, putincioşi nu eram şi mai vrătos şi acista den neînvăţătură şi den neînţeliageria limbii, caria noao cu dor ne era să vedemu acestu lucru scos pre limba noastră". ("Tâlcuirea Liturghiei", Iaşi, 1697).

Importanţa propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu în limba românească

Introducerea limbii române era o cerinţă necesară, deoarece nici preoţii nu mai cunoşteau limba slavonă. "Prin ascuţita socotelă Mării tale, nu numai lipsa den besericile noastre au plinitu cu Canoanele cele ce cântă ale sfinţilor, ci şi turburare ce ce era mai înainte la besereci au potolitu pentru că era învăţăturile tipicului şi ale orânduialelor la Minei scrise cu mâna, pre limba slovenesca, iară preoţii noştri de pe la sate nici de cumu înţelegând limba aceia, orânduialele besericii nu să făcea deplin, nu era, au ţinbale strigându să auziia". ("Mineiul", Buzău, 1698).

Neînţelegerea de către popor a sfintelor slujbe săvârşite în limba slavonă a provocat multă durere românilor, dar prin tipărirea de cărţi de cult în limba română, evidenţia Nicolae Iorga, "nu-şi poate închipui cineva îndeajuns bucuria pe care o poate simţi un popor, în straturile lui adânci, atuncea când înţelege cuvântul lui Dumnezeu, actele privitoare la administraţia lui, care nu i se mai adresează într-o limbă necunoscută, atunci când el prinde şi înţelege ceva literatură şi când păturile de sus binevoiesc să-i vorbească, la orice popor care are într-însul puteri sufleteşti, aceasta înseamnă o adevărată înflorire, şi înflorirea aceasta se simte şi la noi". ("Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică", Bucureşti, 1988, p. 69).

În mentalitatea românilor de atunci, existenţa cuvântului lui Dumnezeu în limba lor avea o mare însemnătate. "În loc ca omul să stea sufleteşte afară din biserică, el intrase înăuntrul bisericii, şi pentru prima oară simţise pe Dumnezeu într-însa şi într-însul. Călugăraşul, popa smerit din satele mărunte, puteau şi ei acuma înţelege cuvântul pe care îl rosteau în lăcaşul rugăciunilor de speranţă şi mângâiere", mai arată istoricul Nicolae Iorga.