Preoția - armonia contrariilor

În sufletul unui preot încap multe. De la dezamăgiri fără număr până la bucurii fără sfârșit. De la ispite și încercări căzute cu brio și până la reușite aproape supra­omenești. Un lucru este cert: toate trec. Și toate lasă loc pentru o zi de mâine al cărei sfârșit îl știe numai Dumnezeu. Vrednicia sau nevrednicia preoților a fost un subiect la modă. Chiar și astăzi mai suscită dezbateri, dar nu la nivelul celor din veacurile trecute. Suntem (poate) mai ponderați. Ne-am maturizat. Am evoluat. Sau poate doar ne-am împietrit inima atât prin judecarea celor care sunt sau doar par vinovați, cât și prin uitarea propriilor păcate.

Whitman avea o vorbă: „Oare mă contrazic? Foarte bine, mă contrazic. Sunt vast, cuprind mulțimi” (***, Trei secole de paradox, prefață de Silvian Iosifescu, selecție și traduceri de Eugen B. Marian, București, Ed. Albatros, 1983, p. 107).

Și preoția este vastă. Atât de vastă că nu ai cum să o cuprinzi. Ea te cuprinde pe tine. Și te așază în fața tuturor spre a-i asculta și a-i ajuta. A bărbatului curajos și a lașului. A femeii credincioase și a celei necredincioase. A tânărului cuviincios și a celui dezmățat. Astăzi vin la tine bogatul milostiv și săracul zgârcit. Mâine te întâmpină înaltul funcționar care slalomează printre jaloanele corupției și micul antreprenor care se bucură când poate plăti salariile la zi. Și tu, ca preot, unde te afli? Astăzi ești ca un tată și poate vei fi un pic mai aspru, mai dur, mai hotărât ca orice tată care-și apără copiii. Vei da de pământ cu toate netrebniciile pe care le vezi și le auzi, le vei osândi pe față și te vei căi de toate nepu­tințele tale care, iată, ți se arată multiplicate zilnic în nenumărate fețe. Mâine vei fi ca o mamă: vei lega toate rănile credincioșilor tăi cu balsamul mângâierii, vei plânge în taină păcatele tuturor și vei sângera sufletește în chip nevăzut, vei simți că inima ți se rupe în bucăți când oamenii vor muri parcă înainte de vreme, când nu te vor înțelege, când se vor lovi și vor suferi căderi înfricoșătoare. Asemenea unei mame, vei suferi pentru fiecare eșec, fiecare rană, fiecare durere a „copiilor” tăi. Vei medita ade­sea la ceea ce spunea Sfântul Grigorie Dialogul: „Să fie iubire, dar nu slăbiciune, să fie asprime, dar nu din aceea care duce la disperare; să fie râvnă, dar care să nu pedepsească fără măsură; să fie milostivire, dar care să nu cruțe mai mult decât este necesar” (Sf. Grigorie cel Mare [Dialogul], Cartea regulei pastorale [Cartea grijii pastorale], trad. pr. Alexandru Moisiu, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, p. 69).

Și, în acest timp, te vei pregăti sufletește să-L întâmpini pe Dumnezeul tău. Să fii pregătit să stai înaintea Sfintei Mese, tu, cel vrednic de toate pedepsele lumii. Să Îl ții în mâinile Tale pe Cel Care ține universul în palme. Să respiri același aer cu Cel Care a creat toate cetele îngerești. Să te pleci în lacrimi în fața Celui Care a murit pentru tine. Vei uni bucuria vederii Lui cu întristarea pentru păcatele tale. Vei plânge cu zâmbetul pe buze. Vei gândi cu inima și vei simți cu mintea. Vei trăi stări de har și stări de iad. Vei gusta din flacăra dulce a harului și vei gusta și din înghețul amar al patimilor.

Când îți vor merge toate din plin, îți va fi mai rău, dar când îți va fi foarte rău și nu te vei revolta, te vei simți ca în rai pentru că vei avea lucrarea vie a harului în tine. Puțini te vor înțelege, mulți te vor judeca. Dar tu, îmbrăcat în haina neagră a doliului, înveșmântat în giulgiul patimilor tale, vei aștepta neclintit învierea ta interioară și a celor încredințați ție. Vei simți lama deznădejdii străpungându-ți inima. Alteori, te va sfărâma sufletește mizeria omenească pe care o vei vedea în jur. Poate te vor trăda prietenii, iar rudele apropiate te vor disprețui. Vei fi ca un mort, fără a muri. Dar singur nu vei fi, pentru că Dumnezeu este cu tine.

Și atunci, abia atunci, pui început bun și începi să înțelegi ce este preoția: o armonie a contrariilor, un paradox al viețuirii, o cale a durerii către fericirea veșnică, o lacrimă a harului dumnezeiesc. Așa cum spunea un isihast anonim: „Lacrima cu care plânge inima când preotul vorbește cu Hristos prietenește, gură către gură, această lacrimă, spun, este numai bucurie, numai desfătare duhovnicească, numai mângâiere, liniște și dulceața inimii și cugetului. Acest Har este revărsat de Hristos ca un mir ceresc în inimă, adică peste omul tainic și nevăzut, adică în sufletul preotului curat, pentru a-l îndulci cu acest Har, pentru a-i da curaj să se apropie de El și să nu se teamă de focul dumnezeirii” (isihast anonim, Vedere duhovnicească, trad. de pr. Constantin Coman, București, Ed. Bizantină, s.a., p. 199).