Preoții Cojocaru și dăruirea lor întru slujirea Bisericii, în umbra sfinților - ecouri de lumină

La o aruncătură de băț și la o fugă de cal, până când crapă, după cum fermecător povestesc bătrânii de pe meleagurile Ozanei, râul cu apă limpede și răcoritoare ca o binecuvântare, se întinde tărâmul ales al unor preoți purtători de nume cu rădăcini adânc înfipte în brazda istoriei: Cojocaru.

Nu voi întocmi aici pomelnicul deplin al acestui neam vrednic, deși îmi sunt dragi a‑i aminti pe părintele Constantin Cojocaru, dascălul cel adânc cunoscător al istoriei, literaturii, vieții duhovnicești și tainei pastorației, profesor altădată la seminarul Mănăstirii Neamțului, care s‑a mutat în lumina veșniciei în anul 2014, sau pe Vasile Cojocaru din Humulești.

De asemenea, în tăcerea gândului meu se ivește și chipul părintelui Neculai Cojocariu, străjer al satului Borca de pe apa Bistriței, dar și cel al lui Nicolae Cojocaru din Câmpulung Moldovenesc, pasionat cercetător al sufletului popular și al frumuseților ce încă mai sclipesc în lada de zestre a tradiției românești. Câte alte nume autentice, câte alte chipuri de Cojocari nu rămân oare nerostite?

Fiecare dintre cei pomeniți, și alții asemenea, are darurile sale, așezând cu blândețe înaintea celorlalți o fărâmă din strălucirea propriei lumini interioare.

În zilele de sfat și rugăciune ale ședinței Sfântului Sinod din 1-2 iulie 2025, prilej de tainică chibzuință, gândul mi‑a stăruit cu evlavie asupra chipului plin de lumină al unei mame peste ai cărei obraji lacrimile au curs adesea; lacrimi ce s‑au transformat în mod minunat în lumină vie, asemenea stelelor ce apar după apusul soarelui, la fel ca în cazul multor altor mame creștine care, în tăcerea jertfei, sfințesc viața Bisericii Ortodoxe Române.

Despre această minunată mamă binecuvântată, cu inima aprinsă ca o candelă de jertfă, ne‑a vorbit mai frumos decât oricine propriul ei fiu, părintele Petroniu Tănase, cel trecut prin atâtea încercări, el însuși căutător al luminii din viața oamenilor. Să subliniem, înainte de toate, că părintele Petroniu nu rostea cuvintele oricum, ci le cântărea cu măsură, apoi le așeza ca pe niște pietre scumpe în cununa unei mărturisiri curate.

Am întâlnit în însemnările sale câteva gânduri ce mi‑au deschis ochii către o lume de odinioară, așezată pe temeinice rânduieli, unde omul trăia sub oblăduirea tainică a firescului și nu sub asaltul copleșitor al tehnologiei, ispită ademenitoare ce pare dulce la arătare, dar adesea amară, veninoasă și tulburătoare, greu de biruit fără ancoră în rugăciune.

În paginile pline de duh scrise de Cuviosul Petroniu Prodromitul, am regăsit tresăriri ale inimii care mi‑au amintit de alte cuvinte duhovnicești, rostite cu evlavie de alt preot, Neculai Cojocariu de pe Valea Bistriței, de la Borca, cel care elogiază cu reverență generațiile trecute, evocând mai ales chipul bunicului său, desprins parcă din viețile sfinților.

Pe Valea Bistriței, acolo unde muntele își înalță rugăciunile prin murmurul blând al apei, și‑au aflat rădăcina ori au slujit doi oameni legați nu doar de loc, ci și de duh. Acolo au trecut cândva sfinți tăcuți, pustnici cu ochii adânciți în cer, voievozi care‑și sprijineau cuvântul în ascuțișul dreptății, și oameni de rând, dar înalți prin trăire curată. Cei de azi au sorbit cu sfială din paharul înțelepciunii celor de ieri și au păstrat, în taină și cu grijă, lumina faptelor lor bune.

Romancierii, scriitori sensibili la lucrurile din preajmă, le‑au așternut pe hârtie. Au rămas astfel povestiri, nuvele, romane, „Baltagul” fiind o capodoperă a duhului ținutului, în care viața se împletește cu veșnicia, iar jertfa cu nădejdea.

Printre aceste mărturii se așază și paginile pline de dor ale Cuviosului Petroniu, unele dintre cele mai calde și mișcătoare scrise vreodată despre o mamă. Nu‑s doar rânduri - sunt lacrimi, sunt aduceri‑aminte, sunt tremurul fiului ajuns sub umbra înaltă a Athosului, cu inima strânsă de dorul rădăcinii, sunt picături din izvorul unei iubiri curate, jertfelnice, așa cum doar mamele știu să iubească.

Astfel, părintele Petroniu ne spune că mama lui a fost profund credincioasă. Ținea sărbătorile cu evlavie, ca pe niște prăznuiri cerești, chiar și pe cele mici. Posturile erau pentru ea răstigniri blânde, iar pomenirile celor adormiți, punți de lumină către veșnicie. Milostenia era grija ei de căpetenie, pe străini îi chema de pe drum, îi ospăta și îi odihnea, nici un sărac nu pleca de la poarta ei fără binecuvântare și dar...

Soțul ei o mustra, uneori, căci mâna ei era prea larg deschisă spre cei lipsiți - „cu mâna spartă”, zicea el... Dar ea nu putea altfel. În fiecare sâmbătă dimineață, cu sufletul deschis, dădea de pomană pentru cei adormiți un blid cu lapte sau o strachină cu mâncare, ori vreo cofă de apă dusă din dragoste unei vecine mai neputincioase. Când clopotul de Vecernie își revărsa glasul peste sat, așezând vălul duminicii peste gospodării, treburile erau deja isprăvite.

Toți copiii, în ziua sărbătorilor, erau primeniți și îmbrăcați curat și mergeau la sfânta biserică. Și tatăl familiei era evlavios, îi învăța pe toți să își ceară iertare înainte de a pleca la biserică, atât acasă, cât și la vecini.

Dragostea acestei mame - femeie a lacrimilor și a tăcerii roditoare - a fost văzută de părintele Petroniu ca vrednică de cinstirea sfinților. Nu ca un titlu, ci ca o mărturie vie, de dat mai departe, ca îndemn pentru toți cei care vor să trăiască frumos în credință.

În aceeași lumină a recunoștinței găsim și mărturia preotului Neculai Cojocariu de la Borca, în Calendarul Bunicului. El reconstituie frumusețea satului de altădată - și, de fapt, a satului dintotdeauna. În mijlocul vieții, la fel ca în mijlocul paginii, stătea biserica - stâlp și temelie a universului simplu, dar deplin.

Poate că nu a fost întotdeauna iubită de toți, dar pentru cei mai mulți, ea era un punct de sprijin în vremuri de încercare, o prezență vie. N‑aș putea spune cât de mult s‑au schimbat lucrurile de atunci și până azi, fie că vorbim de Fărcașa, Borca, Pipirig, Humulești sau Rădășeni...

Dar am rămas cu imaginea bunicului părintelui Cojocariu, cuprins de o dragoste profundă pentru cele sfinte. Scria pe marginea calendarului întâmplări, zile, pomeniri, rânduieli, alcătuind astfel o cronică modestă, dar adâncă, a unei familii care înfrunta moartea cu arma tainică a credinței.

În toate aceste rânduri răzbate ideea unei aristocrații țărănești - consacrată nu prin sânge, ci prin demnitate, prin tăcere înțeleaptă, prin muncă și prin trăirea credinței ca pe o comoară ce nu se pierde, ci se dăruiește.

De multe ori, marii cercetători ai tradițiilor românești, etnologi, folcloriști și alții, ne oferă modele de simplitate și, în același timp, de măreție, oameni ale căror chipuri purtau lumina unei bucurii care nu părea să vină din lumea aceasta. Preotul Nicolae Cojocaru înțelege aceste mari adevăruri. Ochii lor erau oglinda unei seninătăți ancestrale, ca o lumină de candelă păstrată cu grijă. Casele lor, acareturile din curte, livezile care rodeau cu tihnă, ogoarele, toate păstrau taina acestei măreții neostentative. Dar mai ales oaspeții - care le treceau pragul cu o firească rânduială, fie o dată, fie de mai multe ori pe săptămână ori în zilele praznicelor - erau mărturia vie a unei ospitalități în care se topea o întreagă teologie a inimii. Acolo, în tihna acelei primiri, se simțea ceva din bunătatea lui Dumnezeu - revărsată în ulciorul cu apă, în pâinea frântă, în zâmbetul de bun venit.

Citind mărturisirile despre lumea de altădată a satului, am regăsit și eu în propriile amintiri cele mărturisite de preotul Cojocariu. Cât despre scrierile părintelui Petroniu, ele îmi par desprinse dintr‑un sinaxar al inimii - nu doar texte, ci icoane vii zugrăvite cu cuvânt și har.

Dragostea bunicilor noștri - chiar dacă trăiau în case mici, cu două odăi, din care una era „de curat” sau „pentru oaspeți”, despărțite de un antreu simplu - era nemăsurată. Cu câtă demnitate și noblețe tăcută își primeau oaspeții! Ce aristocrație lăuntrică se dezvăluia în gesturi modeste, în zâmbete liniștite! Chemau pe oricine trecea - rudă, vecin ori călător necunoscut - cu aceeași generozitate cu care blânda Olimpia din Fărcașa, mama Cuviosului Petroniu Prodromitul, își deschidea casa și inima.

Am mai recunoscut în amintirile părintelui Cojocariu atmosfera întâlnită în preajma marilor sărbători, mai ales în apropierea Învierii Domnului. El povestește cum oamenii satului urcau spre mănăstiri, ducând cu ei numele celor dragi, încredințându‑le spre a fi pomenite la Sfânta Liturghie. La fel pot spune și eu - deși locul copilăriei mele nu era atât de aproape de sfintele așezăminte ca satul său - că grija pentru suflet nu ținea cont de distanță. Se găsea mereu o cale, un drum, o potecă de credință, un părinte căruia să‑i încredințezi pomenirea la vreo mănăstire unde se slujea zilnic Jertfa cea nesângeroasă.

Am dus și eu, de nenumărate ori, pomelnice la Sfântul Părinte Cleopa, din partea familiei mele și a altora apropiate. Îmi notam cu grijă pe o bucată de hârtie data până la care se făcea pomenirea, ca să nu uit să le reînnoiesc. Era o vreme în care mulți redescopereau taina rugăciunii și a pomenirii celor adormiți - o școală nevăzută a inimii care se transmitea din generație în generație, în tăcere și în evlavie.

Asemenea povestește și părintele Neculai Cojocariu, care își însoțea, în copilărie, bunicul spre Mănăstirea Sihăstria, la Sfântul Cuvios Paisie. Îl învăța cum să dea binețe monahilor, cum să aștearnă pe hârtie numele celor vii și ale celor mutați în veșnicie. „Iar dacă ne‑o ajuta Dumnezeu, Bunuțul”, îi spunea bunicul, „ne‑om vedea și cu Părintele Paisie, să luăm binecuvântare.” Iar această nădejde curată se împlinea, căci uneori, Dumnezeu rânduia întâlnirea cu oameni aleși, care mai târziu aveau să fie cinstiți în rândul sfinților.

Mulți dintre pelerinii de atunci făceau măcar o dată pe an, sau când simțeau chemarea sufletului, o spovedanie generală la duhovnicii iscusiți care îi povățuiau și de cele mai multe ori îi îndreptau pe făgașul bun al trăirii în Hristos.

Amintirea Sfântului Cuvios Paisie Olaru trăiește și azi în inimile celor care l‑au cunoscut. E zugrăvit cu smerenie și respect ca un munte de bunătate și frumusețe duhovnicească - o prezență deopotrivă blândă și puternică, care dădea pace doar prin privire și nădejde prin rostirea unui singur cuvânt.

Părintele ne mărturisește cu smerenie că Dumnezeu năvălea peste ei din toate părțile - în gând, în inimă, în trup și în duh - și că, în acele clipe, zbura împreună cu îngerii. Nu are dovezi de pus pe hârtie, dar păstrează amintirea vie, neclintită, asemenea unui martor tainic care nu se risipește cu vremea.

Cred că părintele Neculai Cojocariu a învățat acest lucru din rugăciunea pe care preotul o rostește întotdeauna la vohodul mic: Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților îngeri care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta. Ce altă mărturie poate fi mai deplină despre o inimă ce simte prezența cerească în firescul unei Liturghii?

Astfel de amintiri și cuvinte nu sunt doar ecouri ale trecutului, nici simple evocări - ci izvoare curate ce întăresc însăși vocația preoției. Ele nu doar adună praful vremurilor apuse, ci îl sfințesc, îl preschimbă în învățătură și în lumină pentru cei care vor păși pe calea credinței.

Preoții Cojocaru - cei pomeniți și nepomeniți - nu sunt singurii care dau mărturie despre credința trăită din adâncul sufletului, nu doar rostită cu buzele. Ei nu sunt singurii care, prin cuvânt și faptă, încearcă să țină aprinsă candela tradiției, cu frumusețea ei inconfundabilă, pe care nici timpul, nici veacurile nu o pot umbri. Asemenea lor, sunt mulți alți preoți pentru care Icoanele smerite, Calendarul Bunicului și Recursul la memorie, precum și alte multe scrieri sunt adevărate bucurii pe care le poartă în drumul acestei vieți amăgitoare.

Toate aceste chipuri, amintiri și cuvinte nu sunt simple repere ale unui trecut romanticizat, ci izvoare vii din care ne putem adăpa și astăzi, dacă avem sete de adevăr și dor de rădăcini.

Într‑o lume care se îndepărtează cu pași repezi de taina lucrurilor adânci, glasul acestor preoți - precum cei din neamul Cojocaru - răsună ca o chemare blândă, dar hotărâtă, la revenirea în sine. Ei nu doar că păstrează memoria unor vremuri, ci o fac să rodească prin rugăciune, prin cuvânt și printr‑o trăire care dă mărturie. Și, poate fără să știe, devin ei înșiși parte dintr‑o Evanghelie tăcută, scrisă nu cu cerneală, ci cu raza luminii dumnezeiești ce nu se stinge niciodată.