Părinții filocalici au mare dreptate când spun că fiecare om judecă lucrurile exterioare după patimile și gândurile sale interioare (așa cum e vederea prin niște lentile murdare, deformată/alterată nu atât
Preotul Constantin Sârbu - cel care prin răbdare a dobândit sfințenia
În ședința din 11-12 iulie 2024, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Preotului Mucenic Constantin Sârbu, stabilind ziua prăznuirii sale în data de 23 octombrie.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a desemnat o comisie pentru a deschide mormântul Părintelui Constantin Sârbu, care se află în curtea bisericii în care părintele a slujit în ultimii ani ai vieții lui. Membrii comisiei au săvârșit rânduiala de deschidere a mormântului şi de deshumare a osemintelor Părintelui Constantin Sârbu, în vederea pregătirii lor pentru proclamarea canonizării, care se va desfășura în mod solemn anul viitor, un an important pentru istoria Bisericii noastre.
În acest moment de strălucire a sfințeniei, plin de nădejde pentru toți preoții și credincioșii care l-au cunoscut pe Părintele Constantin Sârbu, dar și pentru cei care au auzit despre lucrarea lui, îmi amintesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola întâi către Corinteni, care mărturisește că s-a ostenit, dar „nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Corinteni 15, 9-10). Harul lucrător în el l-a descoperit ca pe un vas ales, care, prin misiunea, prin scrierile și prin îndemnurile lui, a întărit Biserica în momentele de mare restriște din vechime și o întărește și în vremurile de astăzi, când neajunsurile și potrivniciile par să o amenințe din nou.
Cercetându-ne cu mai multă atenție propriile conștiințe, putem spune și noi împreună cu Apostolul neamurilor că am prigonit în diferite moduri Biserica prin micile sau marile compromisuri pe care ni le-am îngăduit cu fapta sau în gând, în ciuda intenției noastre de a-I sluji Mântuitorului.
Într-o vreme de oprimare a libertății religioase de către reprezentanții unui stat fără Dumnezeu, Biserica a avut slujitori pe măsura încercării la care a fost supusă. Patriarhul Justinian, care a păstorit în cei mai mulți ani ai perioadei regimului de dictatură comunistă din România, s-a bizuit foarte mult pe preoți. Preoții lui au dat dovadă de o dragoste și lucrare ireproșabilă, atât cât poate fi înțeles acest cuvânt în limitele umane.
Și dacă Biserica a rezistat în acei ani, se datorează foarte mult și preoților râvnitori. Patriarhul Justinian, în mai multe rânduri, în mod public sau față de cei apropiați, spunea: „Eu mă bizui pe preoții mei”.
În aceeași perioadă, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Iustin Moisescu, devenit ulterior Patriarh al României, aflat în vizită la o parohie din județul Suceava, a mărturisit: „Preoții aceștia sunt sfinți”. Prin aceste cuvinte de apreciere, a arătat cât de dificilă era perioada respectivă pentru exercitarea misiunii preoțești.
În sens larg, putem spune că lucrarea tuturor acestor preoți a fost sfântă și sfințitoare, însă unii, în mod special, s-au arătat a fi vrednici urmași ai apostolilor.
Între aceștia a fost și preotul Constantin Sârbu. Virtuțile sale sunt îndeobște cunoscute, mai ales de cei care frecventează Biserica Sapienței. În primul rând a cultivat în sufletul său o dragoste sfântă pentru cuvintele Evangheliei, o râvnă pe măsură și o răbdare de Pateric. Fără îndoială, un preot care are răbdare o viață întreagă să stea în fața credincioșilor, ascultând mărturisirea lor plină de umilință, își arată fără prea multe cuvinte dragostea pentru împlinirea Evangheliei.
Iar cununa slujirii lui a fost atitudinea fermă față de regimul comunist, care a exclus din discursul public aproape toate aspectele referitoare la suflet și vindecarea lui. Regimul a interzis oamenilor să vorbească despre foarte multe subiecte, cetățenii nu aveau voie să aibă întâlniri cu oamenii catalogați drept „dușmani ai poporului”, iar cenzura asupra scrierilor era foarte strictă. Libertatea Bisericii ajunsese, la un moment dat, la limita de jos a subzistenței. Activitatea religioasă a fost redusă la un minim absolut. Totuși, unii preoți nu au cedat presiunilor politice, pe care însă le cunoaștem doar în parte.
Din mărturiile păstrate de la cei apropiați Părintelui Constantin Sârbu, aflăm că acesta a suferit mulți ani de temniță, la Jilava, Gherla, Dej, Poarta Albă, Salcia și în alte locuri. Știm că a avut o atitudine fraternă față de cei închiși cu el. Unul dintre deținuți, la rândul său preot, ajuns mai târziu în America, spunea că, poposind odată în casa Părintelui Sârbu, după ce au ieșit din temniță, a rămas impresionat de naturalețea lui. Mărturisea că Părintele nu l-a pus să se roage îndelung, nici nu l-a îndemnat la post negru, dar simpla lui prezență transmitea o firească și autentică bucurie. La acest sentiment a contribuit și împărtășirea acelorași trăiri, suferințe și umilințe prin care trecuseră amândoi în închisoare.
Către sfârșitul vieții, presiunile asupra lui au fost și mai mari. Aflăm din anumite surse că, din cauza legăturii lui cu anumite persoane care se opuneau regimului aflat atunci la putere, a fost obligat prin șantaj și amenințări să divulge lucruri mărturisite la scaunul Spovedaniei. Pentru un duhovnic, un asemenea lucru este de neconceput, întrucât Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că, dacă un preot spune ceva de la Spovedanie, chiar dacă episcopul nu l-a caterisit, pe unul ca acela îl caterisește Duhul Sfânt.
Taina Spovedaniei și tainele Preoției se iau în mormânt de către duhovnicul respectiv. Dacă a sugerat ceva, dacă a făcut o referire cât de măruntă la vreo persoană cu care s-a întâlnit, el pierde acest har.
Or, Părintele Constantin Sârbu și-a asumat cu sfințenie această responsabilitate sacerdotală și se pare că a plătit păstrarea tainei cu prețul vieții. A fost obligat să sufere o intervenție chirurgicală, știind că astfel pășește pe drumul către execuția sa. Comuniștii doreau să stingă lumina de la Biserica Sapienței, care a călăuzit mulțime de suflete către Dumnezeu. Înainte de a se opera, a slujit Sfânta Liturghie la prăznuirea Sfintei Parascheva, și-a luat rămas-bun de la credincioși, și-a pregătit cele necesare pentru înmormântare și a plecat cu mult curaj pe drumul Golgotei, întâmpinându-l cu dragoste pe medicul care urma să joace rolul călăului. În biserica în care a slujit domnea o profundă atmosferă de har, pace și lacrimi. În mod previzibil, în urma operației a apărut o septicemie, o infecție puternică, ce i-a îngăduit totuși să-și facă o ultimă Spovedanie înainte de a-și da duhul. Îndată după ce și-a revenit în urma intervenției chirurgicale, l-a chemat în spital pe un cunoscut părinte duhovnic, părintele Ilarion Argatu, căruia i-a spus ceea ce mai avea pe suflet, și, la scurt timp, a trecut la cele veșnice. Le-a cerut ucenicilor care îl ajutau în ultimele clipe să nu îi răzbune moartea și să îi ierte pe toți lucrătorii răului, încredințându-și, apoi, sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos.
Părintele Constantin Sârbu face parte dintre preoții de mir mărturisitori pe care Biserica Ortodoxă Română i-a ales spre a-i cinsti la împlinirea unui veac de la ridicarea la rang de Patriarhie, respectiv la împlinirea a 140 de ani de autocefalie, acordată de către Patriarhia Ecumenică.
În rândul acestor slujitori vrednici, Părintele Constantin Sârbu se distinge ca un om al lui Dumnezeu, un preot smerit și, mai ales, conștient de misiunea lui. Cu siguranță, el a citit cu osârdie cuvintele Evangheliei, dar și pe cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune că, dacă întâlnim un înger și un preot, să dăm mai întâi binețe preotului, întrucât ceea ce face el îngerul nu poate săvârși, anume slujirea lui la Jertfelnicul cel nesângeros și mijlocirea către Tronul cel ceresc pentru poporul credincios.
Părintele Constantin Sârbu a fost scos din mormânt pentru a fi așezat în biserică. Dintr-o mărturie frumoasă din veacul trecut am reținut că Dumnezeu rânduiește pentru fiecare sfânt vremea potrivită de a fi preaslăvit și adus spre cinstire în biserică.
În vremea de acum, Biserica Ortodoxă Română îi propune ca modele de mărturisire, de slujire, de răbdare, de iubire, de dăruire pe acești mărturisitori în vremuri de restriște. Datorită faptului că ei au luptat și nu au acceptat presiunile cumplite la care au fost supuși, lucrarea Bisericii în țara noastră nu a încetat să se desfășoare, chiar și în acele condiții vitrege.
Rânduiala Bisericii noastre cere ca, împreună cu rugăciunile, ecteniile și cântările de la slujba deshumării trupurilor celor propuși pentru canonizare, să se săvârșească un ultim parastas chiar în preziua sau cu puțin timp înainte de canonizarea solemnă, care se apropie și în cazul Părintelui Constantin Sârbu, și în cazul altor părinți mărturisitori ai perioadei comuniste din România. Rânduiala arată încă o dată legătura strânsă pe care se cuvine să o avem față de sfinți și chemarea noastră de a ne ridica la înălțimea pildei viețuirii lor.
Înălțăm smerită rugăciune către Mântuitorul Hristos pentru Preotul Constantin Sârbu, cerându-i acestui mucenic să-și aducă aminte și de noi înaintea Tronului lui Dumnezeu.