Prezentare de carte: Pomelnicul recent al monahilor de la Mănăstirea Neamţ

Pentru mireanul obişnuit să descifreze rangul şi statutul social după tot felul de amănunte afişate de cineva - de la vestimentaţie până la tonul folosit într-o conversaţie - contactul cu lumea mănăstirească pare a fi un pic derutant. Mănăstirea propune, măcar la o primă vedere, un tărâm al cenuşiului al uniformităţii, al banalului, chiar al plictisului.

Faptul că în mănăstire există un singur „stil“ vestimentar, bărbile adesea identice ale călugărilor, şi broboadele „la indigo“ ale măicuţelor, sădesc aproape inevitabil prejudecata că, dincolo de voturile monahale, nu mai există loc pentru diversitate ori pentru manifestarea personalităţii. Asta din cauză că cei mai mulţi dintre noi înţelegem prin personalitate tocmai ceea ce filosofia monahală consideră că trebuie dat la o parte din fiinţa noastră. De pildă, dacă în lume o persoană temperamentală ar fi suspectată a fi deţinătoarea unei personalităţi puternice, pentru cei care s-au predat lui Hristos, aceasta ar fi proba că respectivul este încă chinuit de patima mâniei.

Călugărul, după ce se opune, prin opţiunea sa, pretenţiilor lumii şi se desparte definitiv de fala lumească prin jurămintele fecioriei, sărăciei şi ascultării, dispare, cel puţin simbolic, din această lume. Orice creştin (şi cu sufletul, nu doar cu numele) dă importanţă acestei vieţi doar pentru că ea este pregătirea pentru o alta, infinit mai preţioasă. Cu toate acestea, deşi valorizează mai ales viaţa ce va să vină, trebuie să se conformeze şi regulilor veacului prezent. În această privinţă, călugărul o ia cumva înainte, îşi administrează o formă sublimă de mortificare, de eliminare a egoismului pentru a putea spune apoi cu linişte: „Nu mai trăiesc eu, Doamne, ci Tu trăieşti în mine!“. Ceea ce-i totuna cu învierea şi viaţa veşnică.

Cu toate că monahii sunt oameni morţi care încă mai mişcă în această lume sau, schimbând perspectiva, sunt „îngeri în trup“, despre ei se poate vorbi şi povesti, aşa cum şi despre îngeri se vorbeşte şi despre multe altele care ţin de împărăţia viitoare. Şi dacă astăzi ştim, de pildă, că a existat un avva Antonie, un avva Arsenie ori Macarie şi ne folosim sufleteşte de cuvintele lor, se întâmplă pentru că, la un moment dat, cineva s-a gândit că vorbele şi faptele lor, săvârşite în lumea „de dincolo“ de această lume, ar putea fi de folos monahilor din veacurile viitoare, dar şi nouă, celor care am ales să mergem către Hristos pe o cale mai ocolită, mai umbroasă.

Cartea părintelui Timotei Aioanei, „Vieţuitori din chinovia Neamţului în veacul al XX-lea“ mi-a căzut în mână exact într-o perioadă în care mă gândeam la un foarte bun prieten care s-a decis să-şi închine tinereţea şi întreaga viaţă Mântuitorului.

Ultimul volum publicat de arhimandritul Timotei Aioanei este un pomelnic care ordonează, după numele de călugărie, peste 500 de monahi care au trăit în Lavra Neamţului, cei mai mulţi în veacul al XX-lea. Scurtele biografii, salvate din registrele îmbătrânite ale cancelariei mânăstirii nemţene, enumeră persoane foarte cunoscute ori pe care lumea le-a uitat de mult, fapte prezentate succint ori mai amplu, după consemnările diverşilor monahi secretari ai mănăstirii.

Astfel, aflăm că în secolul trecut Mănăstirea Neamţ a găzduit, pentru o perioadă, doi dintre viitorii patriarhi ai României (Nicodim Munteanu şi Teoctist Arăpaşu), pe lângă aceştia, Neamţul dăruind Bisericii şi alţi episcopi (Nestor Vornicescu (†2000), Victorin Ursache (†2001), Gherasim Cucoşel (†2004), IPS Pimen - Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, PS Ioachim Mareş - Episcopul Huşilor, PS Epifanie Norocel - Episcopul Buzăului şi al Vrancei, IPS Adrian Hriţcu). Între coperţile volumului este cuprinsă şi scurta biografie a unui monah de statură duhovnicească uriaşă: Sfântul Ioan Iacob (†1960) despre care aflăm, printre altele, că a făcut armata în Regiunea 29 Infanterie Dorohoi şi a fost lăsat la vatră cu gradul de fruntaş.

Chiar şi părintele Petroniu Tănase, actualul egumen al Schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos, a depus voturile monahale la Mănăstirea Neamţ.

În noianul de rezumate biografice aflăm şi câteva cazuri care îţi zgândără imaginaţia. De pildă, Siluan Dăscălescu, la vârsta de 83 de ani, a simţit un dor năprasnic pentru locurile natale; s-a învoit, a mers la casa părintească, dar nu s-a mai întors la mănăstire, ci de acolo a plecat la Domnul. Victor Ojog, binecunoscutul compozitor de cântări psaltice a dus o viaţă tumultoasă, fiind chiar îndepărtat, la un moment dat, din monahism. Sfârşitul vieţii, însă, îl găseşte întru pocăinţă, iar fraţii săi din Mănăstirea Neamţ îl iartă şi chiar îl îngroapă după rânduielile călugăreşti. Deosebit de misterioasă este şi scurta însemnare de cancelarie din dreptul monahului Severian Galan: „În 1942 a decedat, otrăvit“.

Cu modestia pe care apropiaţii i-o cunosc prea bine, autorul mi-a spus că volumul recent publicat nu are pretenţia de a fi considerat o lucrare academică, ci este doar un efort de a salva de la dispariţie sumarele, dar relevantele urme pământeşti ale monahilor nemţeni ai veacului trecut; un instrument pus la îndemâna celor care vor dori să continue cercetarea şi să reconstituie istoria recentă a mănăstirii.

Urmând după volumul „Portrete în cuvinte“(2007), „Vieţuitori din chinovia Neamţului în veacul al XX-lea“ (Iaşi, Trinitas, 2008) întăreşte renumele pe care, prin râvnă şi osteneală, părintele arhimandrit şi l-a făcut deja, de cronicar al istoriei recente a mănăstirilor moldoveneşti.