Prezentul, prima clipă a viitorului

Preocuparea de viitor umple clipa prezentă a omului în aşa fel că aproape nu o mai trăieşte ca o clipă prezentă. Aceasta e tensiune spre viitor. Fiecare clipă prezentă e în sine, dar şi prin aşteptare, trecere spre viitor, prima clipă a viitorului, prag al unei alte încăperi. Prezentul e deja viitor; viitor care ni se pune la dispoziţie şi de care dispunem, în parte, imediat. Dar e şi trecut, când ne îndreptăm atenţia spre ea. Prin clipa prezentă se pregăteşte şi se deschide omul pentru un viitor mai bun, care speră să i se dăruiască şi care-l umple de nădejde. Dar se pregăteşte şi se deschide lui nu numai prin fapte mai bune ca cele trecute, ci şi prin iertarea celor ce l-au supărat şi prin cererea iertării de la Dumnezeu pentru greşelile făcute de el. Omul ţine prin aceasta clipă prezentă deschisă şi spre trecut, aduce trecutul în clipa de faţă şi ia din el un ajutor pentru un viitor mai bun, aşteptat cu nădejde. Trecutul e numai trecut şi viitorul se deschide mai bun nădejdii prin curăţirea fiinţei noastre de greşelile trecutului aduse în faţă, prin regretarea lor. Trecutul nu stăpâneşte ca o fatalitate fiinţa noastră. Animalul nu are trecutul şi viitorul în conştiinţă, deci nu are putere asupra lor. El nu are conştiinţa timpului, nici putere asupa lui. Omul îşi pregăteşte în prezent viitorul, prin repararea urmelor rele ale trecutului sau prin eliberarea de un trecut rău. Îţi poate schimba trecutul în clipele prezente prin regretul a ceea ce e rău în el şi-şi poate pregăti prin aceasta viitorul pe care-l voieşte şi-l nădăjduieşte mai bun. Timpul trecut nu lasă urme ireparabile. Omul e stăpân, în parte, în clipa prezentă, pe toate cele trei dimensiuni ale timpului. „Mai drept priveşte în urmă spre cele ce-or să vie“, se spune într-o poezie. Le are însă cu atât mai adunate în clipa prezentă, cu cât are prin ele prezentă veşnicia.

Pe măsură ce omul a adăugat la trecutul lui, e tot mai preocupat de repararea a ceea ce n-a făcut cum trebuie în acest trecut. Regretă neatenţiile voite faţă de cei ce i-au fost aproape, spre a le repara în viitor. Retrăieşte în alt mod acele clipe, regretând ceea ce a făcut greşit în ele. Regretele, ca remuşcări şi modificări ale fiinţei, sunt mai persistente faţă de cel ce n-a fost atent în mod conştient, decât faţă de cel ce n-a fost atent fără să-şi fi dat seama. Dar regretă şi în acest caz faptul că nu s-a silit să-şi dea seama. Prin aceasta omul devine mai atent în trăirea sa. El se face mai sensibil faţă de amintirile lor şi din această sensibilitate se duc unde de atenţie spre aceia, spre a câştiga iertarea lor şi a lui Dumnezeu.

Dacă viitorul umple clipele noastre prezente prin aşteptarea unei fericiri în comunitatea altora şi în mod deplin în comunitatea cu Dumnezeu, trecutul cu greşeli este prezent ca cel ce ne poate lipsi de această fericire viitoare în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, dar ne şi poate ajuta prin căinţă şi reparare în înaintarea spre ea. În prezenţa aceasta apăsătoare a trecutului ni se fac transparenţi ca prezenţi cu faţă mustrătoare cei cărora le-am greşit, chiar dacă au murit. Ei ne apar ca unii ce n-au dispărut cu totul din legătura cu noi, ci continuă să ne apese chiar cu o prezenţă mai persistentă, ca putând să determine existenţa noastră, eventual pentru veci, fie ca rea, fie ca bună, dacă ne căim pentru răul făcut lor. Ne apasă mai ales faptul de a nu fi fost recunoscători faţă de cei ce ne-au ajutat (părinţi, binefăcători) şi de a nu ne fi împlinit datoria recunoştinţei faţă de ei. În amintirea involuntară şi voluntară a lor licăreşte veşnicia noastră viitoare, fie ca rea, fie ca bună, dacă regretăm şi reparăm recunoştinţa noastră. (Pr. Dumitru Stăniloae, „Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie“)