Prezvitera cea de toată nădejdea

Nu prea înaltă de stat, subţiratică, aproape lujer, silfidă la bătrâneţea sa mult respectabilă, carismatică, cu un chip atrăgător şi luminos, Nadejda prezvitera era argint viu. Tot timpul în acţiune. Părea un mecanism făcut să meargă continuu, aidoma acelui fabulos perpetuum mobile. Degaja o energie debordantă şi era o fiinţă puternică, răzbătătoare întotdeauna, deşi nici pe departe un munte, ci mai degrabă o mână de om. Forţa sa era interioară, se călise în asprele, chiar tragicele împrejurări ale unei vieţi nu lipsite defel de obidă. Fiică de ţăran cu stare din Răciula, judeţul Orhei, în Basarabia, se născuse în timpul războiului prim (1916) şi avusese norocul să se ridice copilandră şi domnişoară într-o familie numeroasă, îndestulată, în România Mare. Acel crug al luminii s-a isprăvit însă în câteva decenii şi i-a fost sortit, ca atâtor sute de mii de basarabeni, să treacă prin pojarul cedărilor, refugiului şi prigoanei bolşevice în toată grozăvia ei.

Într-un asemenea climat sumbru a avut loc întâlnirea părintelui Ilie Ilisei cu Nadejda Vasiliu şi pecetluirea, la 20 mai 1948, la Lespezi, în judeţul Iaşi de azi, a legăturii lor de nedezlegat o viaţă şi dincolo de aceasta. Părintele meu, aflat şi el într-un moment de cumpănă, îşi găsise astfel un tovarăş cu adevărat de nădejde. Împreună, uniţi în crezuri, au izbutit să străbată drumul mereu zăgăzuit cu obstacole de tot felul, unul mai amarnic ca altul, cele pe care regimul comunist le aşternea înaintea făpturilor dornice să-şi împlinească misia şi să ducă oamenilor însetaţi şi în nevoie cuvântul Domnului. Prezvitera Nadejda parcă fusese hărăzită să interpreteze această partitură în viaţă.

A fost în toate, şi în cele ale Bisericii, şi ale casei, straja credincioasă a părintelui meu. Alcătuiau un tot. Biserica era casa lor dintâi. Dacă lucrurile mergeau bine în aceasta, celelalte veneau de la sine. Vremurile cereau sacrificii ca să-ţi rostuieşti rosturile. Parohiile în care a slujit tata erau nevoiaşe, oamenii aşijderea, lăcaşurile în ruină aproape. Când totul părea să se prăbuşească în juru-le, părintele şi prezvitera au ţinut aprinsă lumina şi au suflat în spuza speranţei. I-au încurajat pe parohienii lor şi i-au convins că merită să nu-şi piardă nădejdea. Laolaltă cu mirenii au trecut la zidirea casei Domnului şi temeinicirea bisericii din inimi. A fost acesta un lung timp al jertfei, dar şi al bucuriilor simple, adânci, generate de fiecare mică sau mare izbândă. Aşa a fost cu putinţă ca Biserica Fălticenilor Vechi să renască într-o vreme în care se dărâmau lăcaşurile sfinte.

După sfinţirea bisericii din 13 noiembrie 1977, oficiată de mitropolitul Moldovei Teoctist, cea dintâi târnosire a întâistătătorului de la Iaşi, părintele Ilie şi prezvitera Nadejda s-au bucurat de o bine-meritată perioadă de oarecare linişte, pace şi bunăstare. Îşi câştigaseră, în sfârşit, pe de-a întregul, cuibul din strada Maior Ioan nr. 18, din apropierea bisericii. Plecaseră, după mai bine de două decenii, chiriaşii, cei care ocupaseră două din cele patru odăi ale casei, o construcţie veche, concepută pentru habitatul unei singure familii, cumpărată de părinţii mei la mutarea în Fălticeni. Dar răgazul acesta n-a durat mult şi a fost tulburat de suferinţele părintelui şi s-a sfârşit la doar opt ani, în iarna grea a anului 1985, la început de martie, când preotul Ilie Ilisei a trecut pe neaşteptate la cele veşnice. Avea puţin peste 71 de ani. A urmat pentru prezvitera Nadejda o văduvie lungă, cernită şi împovărătoare. Singurătatea s-a însoţit, mai ales după 1989, de sărăcia tranziţiei. Dar şi acest răstimp al existenţei sale s-a rânduit sub semnul demnităţii şi cuvenitei cinstiri a memoriei părintelui. Se grijise să-i aşeze la căpătâi o creaţie sculpturală împodobitoare şi am apelat la un specialist al artei vernaculare, la sculptorul ieşean Constantin (Titi) Gheorghiu, care a încorporat în acea operă o trinitate de cruci veghetoare, sugestiile de bun-gust ale prezviterei.

N-a fost defel o curgere lină înspre asfinţit. Prezvitera prăpădise din elanul şi tonusul ei molipsitor. Dar nu şi-a pierdut nădejdea în răsplata lui Dumnezeu pentru faptele cele bune şi în iertarea Cerescului Părinte a celor mai puţin bune. Sub semnul acestor stări şi-a încheiat prezvitera Nadejda călătoria pământeană în noiembrie 2003, la peste 87 de ani. A coborât în cripta din cimitirul Oprişeni, în care îşi dormea somnul de veci de peste 18 ani cel cu care făcuse o pereche paradigmatică a lumii bisericeşti. Închisese ochii cu nădejdea că va întâlni în ceruri cealaltă parte a întregului, a cărei lipsă o resimţise ca pe o suferinţă din cele mari. Putea fi mulţumită că fusese la înălţimea miezului de înţeles al numelui de botez, că împlinise zi de zi predestinarea acestuia, lăsând semenilor amintirea prezviterei celei de toată nădejdea.