Prietenii care nu au sfârşit

Frumuseţea unei prietenii văzute în lumina cuvintelor Mântuitorului Hristos are semnificaţii profunde.

Unele prietenii nu au sfârşit, altele se confruntă cu valurile furtunilor, altele sunt de faţadă, după cum sunt şi oamenii care nu aspiră la binefacerile (roadele) unei legături de suflet cu semenii lor.

Prietenul credincios este mai presus decât rudenia de sânge, onorantă sau dezonorantă, oricum ar fi ea. Prietenul adevărat este greu de dobândit şi uşor de pierdut. E mai preţios decât aurul şi argintul şi e mai valoros decât darurile oferite de cuceririle tehnicilor moderne.

Sunt oarecum copleşit de prietenia pe care am descoperit-o mai ales în paginile unei corespondenţe dintre un monah ajuns la demnitate episcopală şi familia preotului Petru Ciobanu din Slatina Fălticenilor. După cunoştinţele mele, aceasta este cea mai bogată (laborioasă) corespondenţă păstrată între un ierarh şi familia unui preot de ţară.

Începută în anii â50 ai veacului al XX-lea şi încheiată (vremelnic) în anul 2005, când mitropolitul Antonie Plămădeală a trecut dincolo de lumea pământeană, prietenia aceasta postulează veşnicia. În vremuri grele, monahul fugar, urmărit de autorităţile represive comuniste, a găsit înţelegerea, ajutorul şi prietenia familiei preotului Petru Ciobanu şi a preotesei Angela.

În casa lor, aşezată sub cetatea Munţilor Stânişoarei, am găsit cu ani în urmă o dedicaţie a mitropolitului Antonie Plămădeală aşezată pe pagina dintâi a cărţii "Trei ceasuri în iad", pe care o reproduc din amintire, cu aproximaţie: "Când viaţa mea a cunoscut ceasuri de iad, în casa preotului Petru Ciobanu m-am simţit întotdeauna ca-n Rai".

Sutele de pagini ale corespondenţei pe care au purtat-o grăiesc, în perioade diferite, de o prietenie care a cunoscut înălţimi greu de atins şi frumuseţi inefabile.

Scrisorile din anii â50 amintesc despre greutăţile unor timpuri neprietenoase (potrivnice), lupta pentru supravieţuire a monahului ajuns la limită, pe margine de prăpastie, aşa încât putem înţelege rătăcirile şi strigătele de deznădejde ale acestuia, care au găsit ecou în paginile epistolare.

Marile tristeţi au fost suportate mai uşor cu ajutorul şi grija specială ale familiei preotului Petru Ciobanu.

După ce furtuna a trecut şi monahul a primit recunoaşterea mai-marilor Bisericii, i-a păstrat întotdeauna aproape pe prietenii de altădată, rămaşi prieteni pentru totdeauna.

Acest lucru se observă cu uşurinţă din epistolele trimise în timpul slujirii arhiereşti, cum ar fi cea prin care îi anunţa că a fost ales arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului:

Aţi auzit desigur noutatea.

N-a fost şi nu va fi uşor. Ne vom povesti amănuntele la întâlnire. Cred că instalarea (la Sibiu) va fi pe 7 februarie 1982. Sper din toată inima că veţi fi prezenţi. Se vor trimite şi invitaţii, dar aceasta e cea dintâi pe care o trimit eu. Cu voi trebuie să Împărtăşesc primele mele bucurii, pentru că tot cu voi am împărţit şi marile tristeţi şi aşa le-am suportat mai uşor. IPS-ul Vostru vă laudă de câte ori ne întâlnim. V-a dat şi binecuvântarea să veniţi, îndată după alegere!

Deci, să ne vedem sănătoşi la Sibiu.

Şi iată, pentru prima oară semnez către voi

† Antonie, Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului

Aseară m-am întors de la Bucureşti, la doi ani de la instalarea la Buzău!

(17 ianuarie 1982, Buzău, scrisoare aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)

O altă scrisoare expediată din Sibiu la începutul lunii martie 1993 exprimă dorinţa reîntâlnirii, pentru a-şi povesti amintirile, înainte de a nu le uita, "ca să ne mai amăgim că suntem tineri".

O idee interesantă a scrisorii este aceea că destinatarii scrisorii "nu pot îmbătrâni", iar când vor muri, îşi vor păstra dorinţa de a trăi veşnic: "veţi muri tineri, dacă veţi muri vreodată".

Dragii mei,

La cele cinci cuvinte trimise de ziua mea, când am împlinit cumplita vârstă de 66 de ani, încerc să vă scriu ceva mai multe, dar nu înainte de a-l pronunţa pe cel mai important: Mulţumesc! Deci, deocamdată, cinci la unul.

Mă gândesc adesea la voi şi tare mi-aş dori un drum spre Slatina. Măcar pentru o zi. Trebuie să vin odată, să povestim, cum zic ardelenii. Ei înţeleg prin aceasta: să stăm de vorba. Eu mi-aş dori să ne aducem aminte. Să ne citim biografia comună.

M-am întors acum de la Sâmbăta. L-am adus acolo pe părintele Sofian, cu care am lucrat la devizul picturii din paraclisul ctitorit de mine. E bătrân. Peste 80 de ani. Dar e plin de aceeaşi bunătate. Mă gândesc ca la primăvară să încep pictura. Mai am mult de lucru. Îmi pregătesc domiciliul trupului. Săptămâna aceasta voi comanda rafturile bibliotecii în care sper să-mi las cărţile. Mă vor costa numai rafturile cca. 15 milioane. Îi am. I-am adus din străinătate. Mai am ceva de terminat la sculptura coloanelor în piatră şi apoi mobilierul la Casa brâncovenească. Uneori mi-aş dori câţiva ani, sănătoşi, de odihnă, înainte de moarte. Acolo la Sâmbăta, deşi mă mai gândesc şi la Sihăstria. Parcă mi-aş face o casă undeva. Dar unde să-mi încapă biblioteca? Căci de aceasta mă voi despărţi când nu voi mai putea citi. Numai atunci. Fiecare carte e o parte din mine. Nu-mi vine să dau o carte nici pentru o oră. Dar va trebui totuşi să le las în cele din urmă. Cu toate regretele. După moarte voi putea fi găsit în bibliotecă, pentru cei care vor avea ochi să mă vadă.

Astăzi ninge. Se scutură Dumnezeu de frumuseţe albă. La Sâmbăta, zăpada era de jumătate de metru. M-am plimbat cu paşi întârziaţi anume, mâncând aer curat cu foame şi cu anticipate păreri de rău că, într-o zi, mă vor coborî în groapa pe care mi-am pregătit-o de pe acum.

Mi-am adus aminte şi de tinereţea de la Slatina. Eram mereu cu grijă pentru că eram condamnat în lipsă, dar şi fericit că eram acolo, şi că fiecare minut era un câştig furat închisorii. Şi cum veneam dumineca la voi, înfruntând lupii la întoarcere, singur, cu pădurea în dreapta şi în stânga, cu lupi după fiecare copac, pândindu-mă şi aşteptând să fac un pas greşit ca să mă înşface! Lupi şi ziua, lupi şi noaptea. Eram un suflet pândit mereu. Dar voi îmi ofereaţi clipe de linişte, iluzii de normalitate. Pentru că, de fapt, mă temeam mereu că ar putea apărea cineva…

La Sibiu am organizat o bună economie şi merge. Dar numai eu ştiu cu câte eforturi, cu cât tact, cu aparentă zgârcenie, dar cu adevărată grijă de om.

Diabetul se ţine de mine şi eu de el. Obligat, mai şi scriu pentru "Telegraful român" şi pentru diferite simpozioane. Au venit şi câteva satisfacţii. Academia, de pildă. N-am ştiut să vă anunţ, când am vorbit acolo, ca să mă ascultaţi la radio despre Inocenţiu Micu. N-am ştiut că se va transmite în direct.

Sunt invitat să vorbesc la Iaşi şi în Basarabia (20 mai). Şi la Iaşi la 26 martie! Poate că în acelaşi drum… Mai am şi alte invitaţii şi o mulţime de propuneri de a fi membru fondator, membru de onoare etc., la nu mai ştiu câte societăţi, asociaţii etc., etc. Cred că ritmul acesta nu mai lasă diabetului ferestre ca să mă necăjească prea tare.

Aş mai avea multe de spus, dar cine ştie cât vă interesează. Cred că ar fi mai frumos să ne povestim amintirile, înainte de a nu le uita, sau pentru a ni le reînnoi, ca să ne mai amăgim că suntem tineri. Şi voi îmbătrâniţi? Ce întrebare! Voi nu puteţi îmbătrâni. Veţi muri tineri, dacă veţi muri vreodată. Dar să nu vorbim de moarte. Mai avem viaţă, multă viaţă, multă dorinţă de viaţă înainte. Şi o vom avea. Iată, părintele Sofian, la peste cei 80 de ani, lucrează, gândeşte. E drept, paşii îi sunt mai mici, uneori atenţia lui întârzie pe o frază depăşită de interlocutor, privirea îi întârzie pe o imagine peste care ceilalţi au trecut, dar e viu, e dornic de activitate, îşi obligă energia să-i slujească şi e cam acelaşi Sofian pe care toţi îl ştim foarte bine. Doar v-a pictat biserica, dacă... n-am început şi eu să uit! Îmi vine să vă strecor şi câteva inexactităţi ca să vă obişnuiţi cu timpul când le voi avea cu adevărat. Aşa cum îmi spun, de obicei, vârsta cu un an mai mult, de îndată ce am trecut pragul celei împlinite.

Şi gata. Vă îmbrăţişez cu toată dragostea şi cu aceeaşi dragoste,

† Antonie al Transilvaniei

(2 martie 1993, Sibiu, scrisoare aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)

Aşadar, un model de prietenie, un fragment luminos de concordie dintr-o lume care apune.