Prietenii lui Iov

Dramatismul unui necaz constă adesea în faptul că vine atunci când îl aştepţi mai puţin. Ba, mai mult, că nu vine niciodată singur.

Trecând zilele trecute prin faţa clădirii unei bănci am asistat preţ de câteva clipe la una dintre acele scene pe care le înţelegi pe loc, chiar şi în lipsa cuvintelor. O familie tânără, având în braţe un copil, se îndreaptă în grabă spre bancomat. Tastează codul cu înfrigurare şi aşteaptă. În câteva secunde, ecranul negru al aparatului emite un mesaj care pe cei doi îi împietreşte. Un schimb scurt de priviri, o răbufnire de nervi abia înfrântă din partea tatălui, apoi linişte. Copilul simte tensiunea şi izbucneşte în plâns. Toţi trei pleacă resemnaţi pe o străduţă lăturalnică.

Căderile şi ridicările pe care inevitabil le parcurgem în viaţă ne pun adesea echilibrul spiritual la grea încercare. Pierderile dezastruoase ne aruncă pe marginea deznădejdii, acolo unde avem impresia că nimeni nu îşi mai aminteşte de noi şi că scăparea este imposibil de găsit. Câştigurile bruşte şi de cele mai multe ori nemeritate au şi ele puterea de a ne dezechilibra, aruncându-ne pe panta orgoliului unde ajungem din nou însinguraţi, de data aceasta temători ca nu cumva altcineva să ne ocupe locul.

Toate aceste drame se consumă în mijlocul societăţii şi, de cele mai multe ori, tocmai privirile scrutătoare ale celorlalţi sunt măsura dezastrului, respectiv a fericirii. Cum este posibil acest lucru? Exemplul biblic al dreptului Iov, ilustrează într-o manieră unică puterea covârşitoare a mediului social de a amplifica suferinţa unui om aflat în necaz.

Când Iov ajunsese deja în pragul disperării, prietenii săi au venit la el spunându-i franc ce cred ei cu privire la motivul suferinţei prin care trece: necazul său era o pedeapsă de la Dumnezeu. Părerea celor trei prieteni era că suferinţa lui Iov nu putea avea altă cauză decât propriile păcate, mai mult sau mai puţin cunoscute de ceilalţi. Aceşti prieteni erau oameni credincioşi, care credeau în justiţia divină, conform căreia fiecare primeşte ceea ce merită. Probabil s-au gândit că Iov trebuie neapărat să fi făcut ceva rău, altminteri cum s-ar explica necazurile abătute deodată asupra lui? Din punctul lor de vedere, Dumnezeu apărea aşadar ca un justiţiar care tocmai îi aplica slugii sale o corecţie pentru a o aduce astfel la pocăinţă.

Poziţia prietenilor lui Iov nu era întru totul eronată. Principiul „aduni ce ai semănat“ este prezent peste tot în paginile Sfintei Scripturi. Legământul dintre Iahve şi poporul Israel se baza în întregime pe ascultarea poruncilor, respectiv pedeapsa în cazul încălcării acestora. (Lev. 26; Deut. 27-30). În linii mari, învăţătura biblică acreditează ideea că respectarea cuvântului lui Dumnezeu aduce bunăstare şi belşug, în timp ce nesupunerea aduce de fiecare dată dezastru (Gal. 6, 7; 1 Pet. 3, 10). Numai că în cazul lui Iov acest raţionament nu se verifică. Fără să fi greşit cu ceva în mod special, Iov a îndurat nenumărate suferinţe, păstrându-şi totodată integritatea şi rezistând tentaţiei de a blestema numele lui Dumnezeu.

Faptul că Iov nu a meritat calamităţile primite, despre care prietenii săi credeau că sunt pedeapsa celui Atotputernic, ridică însă un semn de întrebare cu privire la sensul recompenselor divine. În general tendinţa cea mai la îndemână este de a explica suferinţa urmând o logică axată pe raportul cauză-efect. Când se întâmplă ceva nedorit, oamenii privesc înapoi, căutând legături între greşeli anterioare şi suferinţe din prezent. Deşi această perspectivă este una legitimă şi întemeiată, totuşi în unele locuri din Sfânta Scriptură constatăm că suferinţa poate fi explicată şi din prisma efectelor benefice pe care le produce, şi nu doar exclusiv prin cauze. În acest fel s-ar putea explica şi suferinţa lui Iov, nu ca urmare fatală a unor greşeli săvârşite de el anterior, ci pentru ca puterea lui Dumnezeu să se arate în viaţa sa.

Această formă de a privi lucrurile arată că originile şi sensul suferinţei nu sunt întotdeauna simplu de înţeles şi explicat. Viaţa este mult mai complexă decât o simplă formulă cauzală, iar suferinţa umană întrece de cele mai multe ori sistemul rudimentar faptă-pedeapsă, faptă-răsplată.

Istorisirea biblică despre viaţa lui Iov arată că, până la urmă, după îndelungi suferinţe îndurate cu o răbdare uimitoare, acesta s-a bucurat din nou de darurile care i-au fost temporar interzise. Finalul fericit al acestei istorisiri confirmă faptul că suferinţa unui om credincios nu este niciodată lipsită de sens. Chiar şi atunci când cel care suferă nu îşi dă seama, ceilalţi beneficiază de pe urma răbdării şi bărbăţiei de care acesta dă dovadă.

În vremurile pe care le parcurgem, suferinţa se face simţită în felurite forme, la fiecare pas. Joburi pierdute, investiţii părăsite sau datorii cumulate sunt doar câteva din exemplele cele mai la îndemână. Prin exemplul pe care îl oferă, istoria lui Iov poate fi una dintre cele mai educative teme de meditaţie în aceste vremuri. Din ea pot învăţa atât cei aflaţi în postura lui Iov, cât mai ales apropiaţii acestora. Înainte de a judeca şi de a da verdicte, aceştia ar trebui să înveţe că în economia divină iubirea cântăreşte mai mult decât corectitudinea.