Prietenul, mai scump decât lumina soarelui

Atâta este puterea dragostei încât nu numai pe cei ce sunt de faţă şi aproape îi uneşte, ci încă şi pe cei care se află departe îi adună şi-i uneşte, şi aşa se cade să iubească cineva pe cel ce-l iubeşte, încât să-şi pună chiar şi sufletul său pentru prietenul lui, pentru aceea nu este în lume nimic vrednic prietenului credincios, că de vede pe prietenul său se bucură şi se veseleşte şi se roagă pentru dânsul ca şi pentru el. Eu ştiu pe cineva care se ruga lui Dumnezeu şi sfinţilor să-l ajute pe prietenul său şi apoi se ruga pentru sine, dar ştiu şi pe fericitul Pavel că de sufletul lui cu multă poftă şi făgăduinţă voia să fie în iad pentru prietenii săi, pentru aceia cel ce iubeşte nu trebuie să stăpânească, ci alţii să-l stăpânească pe el.

Cel ce iubeşte nu trebuie să-l dăruiască pe el, ci el trebuie să aibă pe prietenul lui datornic şi să-l stăpânească prietenul lui şi să fie aceasta ca mare dar şi facere de bine şi să nu-ţi pară că zic pentru prietenii meselor, că cine are prieten pe cine zic eu cunoaşte ce zic, că decât această viaţă trecătoare, mai dulce prietenul, că mulţi oameni, după moartea prietenilor, nu mai vor nici ei să vieţuiască în lumea aceasta, că mai bun îi este prietenul decât lumina soarelui şi a ochilor, mai bine ne este nouă să nu ne lumineze soarele decât să ne lipsim de prieteni, că dacă are omul prieteni nici o voie rea nu are, iar de ai vreun prieten şi cunoşti vreo vătămare sufletească de la el, lipseşte-te de prietenul acela, că dacă ne doare vreun mădular noi îl tăiem ca să nu le strice şi pe celelalte, deci cu mult mai vârtos se cade să facem pentru sufletele noastre, că nu este alt lucru mai rău decât dragostea şi unirea cea vicleană, că rele ce nu poate să le facă nevoia poate să le strice prietenia.

Cine îi are pe prietenii împăratului vrăjmaşi nu poate să fie şi prietenul împăratului, căci când ne iubim pentru Dumnezeu, atunci suntem datori cu cinste Lui, iar când nu ne iubesc alţii, El este dator cinstei noastre, drept aceea, câţi nu lepădăm banii noştri cei trecători pentru Hristos şi mai vârtos pentru noi, să ne minunăm aducându-ne aminte de dragostea lui Pavel ce a avut pentru Hristos, aceasta fiind mai groaznică decât munca, de vreme ce el era bucuros să intre în matca focului să se muncească pentru dragostea lui Hristos şi să fie lipsit de împărăţia cerurilor. Dar noi care nu vrem nici de lumea aceasta să ne lepădăm, oare nu suntem vrednici de osândă? Şi nici măcar de încălţămintele lui a ne atinge, atâta suntem de departe de mărimea lui, încă multe avem a zice, dar vremea a trecut şi le vom lăsa de le vom zice altădată, însă numai atâta mai zicem acum - că în ce chip avem credinţa cea sfântă şi bună, aşa să avem şi dragoste către toţi, şi către prieteni şi către vrăjmaşi, să ascultăm şi să ne plecăm cuvintelor lui Iisus Hristos, să păzim Sfânta Biserică, care este paza şi lumina ochilor noştri, să ne păzim de cugetele cele rele să nu ne îmbătăm, să nu ne învrăjbim unul cu altul, să nu mâncăm mult ca dobitoacele şi fiarele cele sălbatice, să nu ne stricăm unii pe alţii cu pârile şi cu vânzările, cum îi place şi-i va plăcea diavolului, vrăjmaşul sufletelor noastre, ca să ne slujim să plăcem lui Hristos şi să veselim pe îngeri şi să ne iubim unul pe altul ca să dobândim împărăţia cerului în Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava în vecii vecilor.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Mărgăritare)