Prigoana contemporană

Zilele trecute, comunitatea creştină din Pakistan a fost în doliu. Violenţele religioase au dus la moartea unor credincioşi, mulţimea a dat foc unor case şi cei prinşi înăuntru lor au murit. Anul trecut, cam tot pe vremea asta, în India erau arse orfelinate creştine şi ucise călugăriţe catolice. Poveşti asemănătoare auzim şi din Afganistan, Irak, Egipt, Turcia, Iran, Sudan, Nigeria, China.

Există un lung front de confruntări dintre creştini şi alte religii, porneşte din lumea islamică din Africa şi se termină în lumea hindusă din sub-continentul indian. De multe ori, confruntările acestea ascund conflicte etnice sau economice, încercări de intimidare a unor disidenţi politici, de multe ori sunt simple pretexte pentru a acoperi cine ştie ce alte interese şi forţe care nu au nici o legătură cu religia.

Există însă şi un nivel mai profund pe care îl dezvăluie aceste violenţe. Istoria creştinismului este plină de ele. Ele însoţesc naşterea creştinismului şi perioadele sale de creştere şi consolidare. Puţine sunt locurile unde creştinismul nu a fost întâmpinat cu ostilitate, de multe ori cu violenţă şi de fiecare dată plătind un preţ de sânge a reuşit să se impună. Ţine de condiţia creştinului în această lume faptul că este expus violenţei şi că este privit cu neîncredere.

Trăind într-o ţară majoritar creştină, există riscul să nu mai percepem natura reală a creştinismului, profund opusă lumii acesteia, în acest sens experienţa dictaturii comuniste a fost o nesperată şansă de a recupera caracterul său paradoxal şi de-al retrăi în forma sa iniţială, cea a martiriului şi a mărturisirii. În ţările „civilizate“, creştinismul nu mai e atacat în forma fizică, brutală, prin represiune, ci mult mai subtil, prin deturnarea credinţei nu cu ajutorul forţei, ci prin seducţie şi persuasiune. În ţările „necivilizate“ procesul este mai direct, mai tranşant se desfăşoară cu Kalaşnikov-ul, cocktail-ul Molotov, ranga, bâta şi, nu în ultimul rând, cu armele tradiţionale: sabia, lancea, suliţa.

Asta nu înseamnă că acum trăim timpuri în care creştinismul este mai prigonit ca niciodată. El a fost tot timpul prigonit într-o măsură mai vizibilă sau nu. Câteodată din interior, secte, erezii, împăraţi, câteodată din exterior, alte religii, cotropitori externi etc. De multe ori şi din exterior şi din interior. Nu asta trebuie să ne sperie sau să ne dezarmeze sau să ne facă să credem că suntem eternele victime şi că ar fi cazul să mai ripostăm cu aceleaşi arme. Calea ripostei ne este explicit interzisă de Însuşi Hristos, nu aceasta este calea Lui, din contră, calea Lui este cea a jertfei, a smereniei, a iubirii vrăjmaşului. Din contră, ar trebui să primim „bătăile“ cu bucurie, pentru că ele ne readuc mereu aminte de cine suntem noi cu adevărat, care este de fapt condiţia autentică a creştinului în această lume, o lume pe care o înfruntă cu alte arme decât potrivnicii lui.

Poate aici e şi cheia faptului pentru care atât de mulţi urăsc creştinismul şi îl consideră un duşman de moarte, faptul că armele sale nu sunt cele convenţionale, ci unele aparte, paradoxale şi contradictorii, însă atât timp cât creştinismul rămâne fidel lor este pe termen lung imbatabil, cât timp smerenia, iubirea şi adevărul rămân singurele arme cu care creştinul se luptă, victoria nu poate fi decât a sa; problema începe atunci când începe să utilizeze armele adversarului, atunci devine vulnerabil, atunci căderea sa este aproape.

Să luăm aminte dar la exemplul viu pe care îl dau cei care mor încă în zilele noastre mărturisind credinţa în Hristos. Ei ne aduc mereu aminte de jertfa lui Hristos Însuşi, Care pentru noi S-a jertfit. Şi mai ales să nu trecem cu vederea jertfa lor, să nu îi uităm, să nu întoarcem capul şi să îi privim ca pe un fapt divers întâmplat acolo unde se poate întâmpla orice. Orice se poate întâmpla oriunde, chiar şi aici şi nu de mult acelaşi lucru se întâmpla şi la noi. E datoria noastră să fim alături de cei care îşi pun viaţa pentru credinţă, cu o rugăciune, cu un gând, şi mai ales cu aducerea-aminte a faptelor lor. Dumnezeu să îi odihnească pe cei care s-au dus şi să îi întărească pe cei care au mai rămas şi încă suferă pentru Hristos.