Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei „Primesc cu răbdare tot ce-mi dă Dumnezeu“

„Primesc cu răbdare tot ce-mi dă Dumnezeu“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Liviu Petcu - 08 Oct, 2012

 

În mod eronat, unii nutresc convicţiunea că suferinţa trebuie căutată cu orice preţ pentru a dobândi Împărăţia cerurilor. Este binecunoscut faptul că în Evul Mediu unii căutau pedepsele corporale, flagelările publice ori individuale, într-un mod masochist. Ortodoxia nu ne îndeamnă să căutăm suferinţa cu orice preţ, nici să ne-o provocăm, întrucât boala şi suferinţa nu sunt stări fireşti, normale, omul fiind creat de Dumnezeu să se bucure, nu să sufere, aşa cum subliniază limpede şi cuvântul Domnului Dumnezeu: „ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină“ (In. 15, 11). „Se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi“ (In. 16, 22). Boala şi suferinţa sunt urmări ale păcatului strămoşesc şi, în cazul nostru, de cele mai multe ori, şi ale păcatelor personale. Dacă însă suferinţa ne atinge, ea va deschide totodată posibilitatea de a ne apropia mai mult de Hristos Dumnezeu şi de a-I simţi îndeaproape dragostea. Suferinţa ne înlesneşte deci o mai profundă comuniune cu Hristos, o adâncire a raportului nostru cu Dumnezeu şi cu noi înşine.
Nu suferinţa îndelungată este meritorie, nu ea înalţă sufletul spre slăvile cereşti, ci dragostea trăită într-o astfel de „probă de foc“, efortul şi stăruinţa de a ajunge la o iubire genuină, autentică: „de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte“ (I Cor. 13, 3). De aceea, unii dintre cuvioşii părinţi nu se rugau la Dumnezeu să îi facă bine - bolnavi fiind -, ci să îi facă mai buni.
Bolnavul credincios, ce suferă îndelung şi nu-şi găseşte vindecarea, capătă certitudinea că îi este de-ajuns harul lui Dumnezeu, căci puterea Lui se desăvârşeşte în slăbiciune (II Cor. 12, 9). 
Atitudinea spiritualităţii Ortodoxe faţă de boală este aceea de încadrare a acesteia în planul lui Dumnezeu de mântuire a persoanei. Iar dacă Dumnezeu vede necesar şi mântuitor ca unii să răpească Împărăţia cerurilor mai ales prin răbdarea bolii şi a suferinţei, bunii creştini nu cârtesc, nu se revoltă, nu sunt cuprinşi de indignare, ci mulţumesc Domnului pentru această şansă de curăţire, de mântuire. Ei doresc să se purifice de impurităţile sufleteşti prin suferinţa din această viaţă, pentru a scăpa de suferinţa viitoare, care e veşnică şi de nesuferit. 
Aşa se explică de ce în Paterice sau în Vieţile sfinţilor citim cum unii dintre Părinţii cuvioşi, în marea lor smerenie, cugetând că nu au săvârşit nimic bun pe pământ şi că încă sunt cuprinşi de slăbiciuni şi neputinţe, îşi asumau suferinţele trimise de Dumnezeu pentru răscumpărarea păcatelor, uneori chiar rugându-se lui Dumnezeu ca, în cazul în care doar prin suferinţă s-ar putea purifica şi mântui, să le-o îngăduie sau să le-o trimită Dumnezeu, însă - aşa cum am mai subliniat - să le dăruiască şi tăria pentru a o purta. Ei aveau credinţa că este mai bine să sufere aici pentru păcate şi să părăsească aici pe pământ păcatele, ispăşindu-le, răscumpărându-le prin suferinţe şi să dobândească astfel Împărăţia luminii şi a bucuriei veşnice decât să le fie înşiruite faptele rele de către conştiinţă în faţa Dreptului Judecător, la Judecata cea de pe urmă. Astfel, Sfântul Paisie Velicikovski, într-una din lucrările sale, „Crinii ţarinii“ (în col. „Comorile pustiei“, vol. 12, p. 48), aminteşte de un preacuvios monah - Arhip cel din Honeh, a cărui atitudine radicală probabil că este deconcertantă pentru noi cei de astăzi, citind că aşternutul său era din pietre ascuţite, îşi ostenea trupul cu privegheri şi niciodată nu a avut odihnă, şi zicea către sine: „Rabdă, rabdă, suflete al meu, şi adaugă-ţi în tot locul măcar câte puţină suferinţă, că o să vrei să plângi şi nu o să ai vreme ca să te nevoieşti!“ În lucrarea duhovnicească „Pateric. Ziceri inedite ale Părinţilor pustiei“ (Editura Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 90), ni se istoriseşte că se afla la Chilii un frate, care ajunsese la o smerenie atât de mare, încât se ruga totdeauna astfel: „Doamne, trimite-mi o boală, căci atunci când sunt sănătos, nu-ţi dau ascultare“. Un alt frate vieţuia singur la o mănăstire din pustie, iar rugăciunea sa era totdeauna după cum urmează: „Doamne, n-am frică de tine (în sensul că n-a dobândit în mod deplin frica de Dumnezeu - n.n.)... ştiu că este cu neputinţă să capăt iertarea Ta, căci am păcătuit mult împotriva Ta, Stăpâne; dar dacă ar fi cu putinţă, prin marea Ta milă, iartă-mă, şi dacă acest lucru nu este cu putinţă, atunci, pedepseşte-mă aici jos pe pământ, Stăpâne, şi nu-mi da mie pedeapsă acolo sus. Şi dacă şi acest lucru este cu neputinţă, dă-mi o parte aici şi uşurează-mi acolo; n-ar fi decât o parte neînsemnată din această pedeapsă; începe a mă pedepsi chiar de acum, dar nu cu mânia Ta, Doamne“ (ibidem, pp. 119-120).
Un altul - de data aceasta un cuvios părinte contemporan pentru mulţi dintre noi - Ieronim (al Eghinei - n.n.), spunea: „Mi-am pierdut mâna. Dumnezeu a îngăduit să-mi fie luată. Se pare că nu aveam nevoie de ea. Am cealaltă mână. Dacă vrea să mi-o ia şi pe aceasta, să mi-o ia. Iar dacă vrea să-mi dea cancer, primesc bucuros. Numai să fie voia lui Dumnezeu şi să-mi dea şi puterea să suport“. Cuviosul părinte era - consemnează scriitorul grec Petros Botsis - cu totul dedicat şi credincios lui Dumnezeu. Nu îl înspăimântau suferinţele, ci posibilitatea de a fi îndepărtat de Creatorul său. Aceasta era marea sa grijă şi preocupare. 
Fiind suferind de reumatism, preacuviosul părinte Damian Ţâru de la Mănăstirea Secu - Neamţ (1892-1964) a fost întrebat de ucenicul său dacă nu doreşte să beneficieze de câteva băi pentru uşurarea durerilor. La care părintele a dat următorul răspuns: „Ei, părinte Nicodim! Boala vine pentru păcatele mele. Dacă vreau să scap de boală, rămân cu păcatul. Deci, mai bine primesc cu răbdare tot ce-mi dă Dumnezeu“. (arhimandrit Ioanichie Bălan, „Patericul românesc“, p. 622)
Ca o concluzie, frate cititorule, care poate suferi, te tânguieşti şi plângi, poate că în sufletul tău nu ţi-ai agonisit nici un fel de faptă bună, poate că tu n-ai făcut nimic sau aproape nimic pentru mântuirea sufletului tău, pentru pregătirea lui spre viaţa veşnică. Iată Domnul îţi trimite boli, necazuri şi suferinţe pentru ca tu, purtându-le cu răbdare în numele iubirii pentru El, măcar această virtute a răbdării şi a supunerii la voia lui Dumnezeu s-o iei cu tine pe calea către veşnica Împărăţie cerească. Să nu te prezinţi în faţa Judecătorului suprem cu credinţă slabă, cu suflet neputincios şi cu totul gol de fapte bune. Poate aceasta este pentru tine singura şi marea ta şansă de mântuire. Nu o rata! Înarmează-te cu răbdare, cu rugăciune şi mulţumire către Dumnezeu pentru toate. Cugetă la chinurile sfinţilor mucenici care au suferit puţin aici şi se bucură de-a pururi în ceruri de bunătăţile cele de negrăit pregătite de Preabunul Dumnezeu.