Primim de la cititori: A trăi cu credinţa că Dumnezeu veghează asupra ta

Copil fiind, am observat că, ori de câte ori plecau la drum, tata şi bunicul îşi făceau cruce şi spuneau rugăciunea scurtă: „Doamne, ajută!“.

Acelaşi obicei l-am observat şi la alţi consăteni; cum s-ar zice, era o practică în tot satul să apeleze la această formulă magică ca o primă condiţie în succesul unei activităţi. Aveam să înţeleg mai bine sensul şi motivaţia acestei sintagme cu prilejul participării la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie de duminică de la biserică, când preotul şi sătenii repetau de nenumărate ori: „Doamne, ajută!“.

Sigur că şi noi, copiii, procedam la fel; mai mult, noi, mai inventivi fiind, invocam această formulă chiar şi pentru a obţine note mai mari la şcoală ori pentru a ni se îndeplini anumite dorinţe, de Paşte sau de Crăciun. Şi, fiindcă de cele mai multe ori ni se îndeplineau dorinţele, eram convinşi că Cineva, acolo, sus, ne ascultă şi face în aşa fel încât să ni se îndeplinească ruga.

Dacă uneori uitam de această rugăciune, cu siguranţă atunci când ne aflam într-o situaţie dificilă ne aminteam şi apelam cu toată convingerea la ea, ca să fim ajutaţi să ieşim din încurcătură. Şi cum metoda funcţiona de cele mai multe ori, aproape că eram convinşi că Dumnezeu veghează asupra noastră şi dă fiecăruia ceea ce merită.

Mai târziu, după ce am plecat din sat prin diferite oraşe, acest obicei l-am mai observat doar rareori. Uneori, printre orăşeni, mai erau unii care făceau cruce doar atunci când ajungeau în preajma bisericilor. Ceilalţi, din jur, se uitau la ei cu un fel de curiozitate ciudată, care parcă ar fi exprimat o anumită compasiune pentru acel care încă mai păstra acest obicei ortodox. Tânărul adolescent sau tânăra adolescentă, plecaţi mai demult de la ţară, erau în dilemă: nu ştiau cum să procedeze; fie treceau mai departe cu un sentiment de remuşcare şi pocăinţă, fie îşi făceau cruce cu limba sau ziceau, încet, numai „Doamne, ajută!“.

Însă erau unii mai îndrăzneţi, care nu se sfiau de trecători, procedau cum îi învăţaseră părinţii.

Dacă, până în 1989, cu privire la practicarea acestui obicei erau anumite constrângeri, mai mult sau mai puţin justificate, astăzi, cu siguranţă, au dispărut şi fiecare poate să-l practice sau nu.

Am făcut această digresiune pentru a vă invita să rememoraţi acest obicei creştinesc, dar şi ca o invitaţie la a observa modul în care se mai practică el astăzi.