Primim de la cititori: Cu sau fără reverendă?

Întrucât luarea de poziţie în cazul acestei probleme este adesea una influenţată mai degrabă de obişnuinţă şi de situaţia prezentă decât de reguli de pricipiu, aş încerca să contribui şi eu cu câteva gânduri la clarificarea acestei chestiuni.

În primul rând, trebuie să înţelegem în ce fel reverenda este o „uniformă“ pentru preoţi. Spre deosebire de militari, poliţişti sau medici, care poartă uniformă profesională o anumită parte a zilei, preotul are de la început un motiv întemeiat să poarte permanent haina preoţească - privită acum ca „uniformă“ -, deoarece el este permanent „în serviciu“, adică „la datorie“. Acesta este un aspect adesea neglijat: preotul nu este doar un oficiant de slujbe, care să adopte ţinuta potrivită doar la acestea, ci este un slujitor al lui Dumnezeu şi un trimis al Lui către oameni, în toate clipele vieţii sale. „Uniforma“ preoţească, atât prin aspect, cât şi prin culoare, are o deosebită analogie cu „uniforma“ călugărească, analogie ce se întinde şi asupra sensului similar al purtării ei: haina specifică arată o stare harică specifică permanentă a purtătorului, un vot al slujirii sale permanente în faţa lui Dumnezeu.

Dacă e să ne referim la „modă“, adică influenţarea vestimentaţiei de către obiceiurile şi gândirea societăţii, reverenda preoţească reprezintă „moda“ de dincolo de timp, „moda“ vestimentaţiei atemporale din icoanele bizantine, şi - în primul rând - potrivirea cu însăşi vestimentaţia Celui Ce S-a făcut om şi Preot desăvârşit, a Cărui slujire o poartă fiecare dintre preoţi. Nu moda apuseană a pelerinelor a introdus haina preoţească, iar dacă există vreo „mod-“ privitor la reverendă cred că singura adaptare la spiritul vremurilor a fost uşoara adaptare a aspectului reverendei, ce diferă şi azi în diferitele arii ortodoxe. Să nu uităm că, în primul rând şi în cea mai importantă semnificaţie a sa, haina lungă până la pământ - purtată din vremuri străvechi de toate popoarele orientale - era şi este simbol al unei cuviinţe corporale deosebite, aşa cum arată şi erminiile iconografice. Pentru acest motiv, Legea lui Moise, care prevedea şi ca preoţii levitici să poarte pantaloni în timpul slujirii lor, nu elimină în nici un fel prin această haină lungă de pe deasupra, cele două obiecte vestimentare nefiind aşadar alternative sau succesive istoric, ci complementare. Tocmai de aceea, deşi moda a modificat continuu vestimentaţia obişnuită, haina preoţească a rămas - ca şi icoană - în afara modei, imagine a legăturii cu veşnicia, a unei prezenţe ce anunţă o „altă lume“.

Aşadar, reverenda preotului nu este doar un semnal pentru societate, care să poată fi modificat în funcţie de mentalitatea publică, căci un „aggiornamento“ permanent ar devia într-o mentalitate neoprotestantă şi ar duce la pierderea sentimentului atemporalităţii - precum s-a întâmplat în adaptarea stilului „icoanelor“ occidentale la curentele picturii laice. Reverenda nu este doar/deloc un mijloc de a avea prestanţă şi a dobândi respect, şi ar fi chiar periculos să gândim a o purta în funcţie de „ce zice lumea“. Nu preotul se ia după „ce zice lumea“, ci lumea se cuvine să urmeze ce zice - şi face - preotul. Însuşi spiritul preoţiei şi al preotului se manifestă şi prin înfăţişarea lui, căci haina nu îl „face“, dar îl arată pe om. În caz contrar, am putea ajunge, în curând, să modificăm şi veşmintele liturgice, imagine a slavei şi slujirii lui Dumnezeu, căci lumea le poate considera ciudate, inutile sau - poate - opulente prin strălucirea lor.

Chiar şi din punct de vedere liturgic, lipsa reverendei pune o ciudată problemă preotului: el consideră obligatoriu - totuşi! - să o îmbrace înainte de veşmintele liturgice, ceea ce conferă reverendei, în mod contrar aşteptărilor şi vreunei reguli bisericeşti, un caracter de veşmânt liturgic auxiliar (!), mai important decât cel de simpla haină preoţească. Nu ştiu cine s-ar încumeta să susţină că preotul poate îmbrăca veşmintele peste cămaşă şi pantaloni, şi astfel neglijarea reverendei devine - absurd! - o semi-sacralizare a ei.

În concluzie, cred că reverenda este o imagine a statorniciei şi o mărturisire. În ciuda propagandei atee şi a „lipsei de civilizaţie“ invocate pentru unii români, vederea unui preot cu barbă şi îmbrăcat în haina sa preoţească aminteşte oamenilor de chemarea lui Dumnezeu la credinţă şi pocăinţă, de mâna Sa întinsă către oameni, către suferinţa şi „golul imens“ din sufletele lor, şi mărturiseşte înaintea tuturor că „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi“.