Primim de la cititori: „Curăţirea inimii“

Acest volum, aparţinând arhimandritului Spiridonos Logothetis şi apărut la noi în 2006, la Editura „Sophia“, în traducerea pr. Ştefan Tica răspunde unei însetări după viaţa duhovnicească. E scris simplu, spre a fi pe înţelesul cât mai multor creştini. Învăţătura este aceea a Tradiţiei ortodoxe, vie şi adevărată, aşa cum ne-a fost ea trimisă din veac în veac până astăzi. Pe lângă numeroase trimiteri la textul biblic, sunt citaţi şi sfinţi ai ortodoxiei: Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Isaac Sirul, Grigorie de Nazianz, Diadoh al Foticeii, Macarie Egipteanul, Simeon Noul Teolog, Nicodim Aghioritul, Serafim de Sarov.

În viaţa noastră zilnică încercăm mereu să păstrăm faţă de oameni aparenţa bunei cuviinţe, a respectabilităţii. Vrem să fim în ochii oamenilor buni, cinstiţi, evlavioşi, iar dacă reuşim să creăm această impresie, suntem mulţumiţi de noi înşine. Ajungem ca, încântaţi de aparenţe, prea puţin să ne mai ocupăm de cum trebuie să le rânduim pe cele dinăuntrul nostru, din adâncul inimii.

Când ne gândim la inimă, îndeobşte avem în minte fie organul fizic, fie partea sentimentală a psihicului uman. Înţelegerea ortodoxă a lucrurilor este însă mai complexă de atât. În inimă sunt incluse deopotrivă mintea, voinţa şi simţirea omului, unite într-o unire nedespărţită. Inima este partea cea mai profundă, din care răzbat la suprafaţă toate cele ale omului, fie ele bune, fie rele. Iar finalitatea tuturor funcţiilor inimii este una singură: Dumnezeu. Rostul inimii este de a se întoarce mereu spre Dumnezeu, de a deveni capabilă să-l primească pe El. În inimă vine harul divin. Împărăţia lui Dumnezeu este în inima noastră. După cum spune Sf. Isaac Sirul: „Străduieşte-te să intri înăuntrul locului tău tainic şi vei vedea locul cel ceresc“.

Însă, tot în acelaşi loc, al inimii, vine şi răul, cu tot ce aduce el: tulburare, ceartă, ură, viclenie, patimi, hule, frică, desfrânare. În inima omului se naşte păcatul, trăind acolo şi aşteptând momentul să iasă la suprafaţă. Căci nu toate relele se văd de la început. Ele subzistă latent şi aşteaptă prilejul cel mai potrivit ca să iasă la suprafaţă. Mereu ne aflăm în faţa unei alegeri între Dumnezeu şi păcat, şi înclinăm către ceea ce este mai valoros pentru noi, către ceea ce „considerăm o comoară preasfântă şi nepreţuită“, fie viaţa duhovnicească, fie nenumăratele lucruri ale lumii acesteia (bani, putere, slavă, plăceri, ştiinţă, iubirea pentru o persoană).

De multe ori, ne ocupăm cu precădere doar de partea exterioară a fiinţei noastre. Cum să facem să fim în regulă, cum să fim în rândul lumii raportat la cerinţele sociale. De multe ori, faptele vin să înlocuiască adevărata stare a inimii. Ne mulţumim să avem o viaţă conformă prescripţiilor normale, să facem donaţii, să oferim cu largheţe din prisosul nostru. Uităm că Dumnezeu ne cere, mai întâi de toate, iubirea inimii noastre. Virtuţile cu care ne lăudăm, faptele bune pe care le facem, au valoare numai în măsura în care izvorăsc din inimă. Astfel, blândeţea, smerenia, pocăinţa, lucrarea poruncilor, milostenia, fecioria, pacea, simplitatea şi curăţia, toate înseamnă ceva când vin din adâncul inimii, când nu sunt „doar o îmbrăcăminte a făţărniciei“ (pag. 39), o manifestare exterioară menită să ascundă un gol interior. Toate ni se fac îndemn de a face lucrurile întru adevărul lor, iar adevărul este lucrarea din inimă. Dacă inima este uscată, atunci toate care le facem Îl dezgustă pe Dumnezeu şi, Îl mânie, mai ales când lucrarea noastră se asociază cu mândria şi îngâmfarea.

Tot ce are omul de făcut este să îşi cureţe inima. Dacă pentru noi această lucrare este cu neputinţă, fiind mult prea afundaţi în păcat, ea e posibilă la Dumnezeu. Prin sinceritate şi prin smerenie ne putem vedea inima aşa cum este, putem percepe mărimea răului din noi înşine şi putem să-l dezrădăcinăm cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Mijloacele de curăţire sunt acelea date de o viaţă trăită în duh ortodox. Mai întâi este rugăciunea, şi între rugăciuni un loc aparte îl ocupă rugăciunea inimii. Vine la rând pocăinţa, care înseamnă judecare şi osândire a propriului sine, lepădarea voii proprii, căutarea lui Dumnezeu. La fel, mai sunt lacrimile, participarea la slujbele religioase, mai ales la Sfintele Taine, cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, amintirea neîncetată de Dumnezeu, postul, atât cel trupesc cât şi cel sufletesc.

Nu ne putem curăţi dintr-o dată, dar pe calea aceasta avem de înfruntat multe ispite. Mai mare decât toate este ispita mândriei care vrea să spună că omul poate face ceva de unul singur, fără ajutorul lui Dumnezeu. Curăţirea este, ca şi înaintarea spre Dumnezeu, un proces nesfârşit. Niciodată nu putem spune că am ajuns la vreun capăt, căci omul este capabil de o înaintare infinită spre bine, aşa cum, la fel de bine, poate să cadă nesfârşit şi spre rău.

Totuşi, încă pe cale fiind, în inimă apar deja semnele curăţirii ei. „Curat cu inima, omul va vedea pe Dumnezeu faţă către faţă“ (pag. 70, Sfântul Clement Alexandrinul). În inima curată nu-şi mai au locul patimile şi lucrurile lumeşti, căci ea nu se lasă distrasă de la preocuparea ei principală - Dumnezeu - nici de supărări şi nici de bucurii.

De vrem să fie curată trebuie să ne păzim inima, să o ferim de rău, de patimi, de gânduri viclene, să păstrăm în noi dragostea lui Hristos, să ne străduim să-L avem în minte neîncetat pe Dumnezeu. Diavolul este înăuntrul nostru şi el se luptă neîncetat cu noi. Este înăuntrul nostru, dar nu în adâncul cel mai profund al inimii, căci acolo trebuie să facem loc harului dumnezeiesc. Viaţa noastră se cuvine să fie o strădanie neîncetată pentru ocrotirea inimii, căci rostul nostru cel mai adânc stă în îndumnezeire, în continua sfinţire a inimii noastre.