Primim de la cititori: Este profesia de medic de sorginte divină?

De fiecare dată când intrăm într-o unitate spitalicească, noi, pacienţii, profani într-un astfel de mediu, ne simţim stânjeniţi de albul halatelor, de limbajul sobru - aproape de neînţeles - şi de suferinţa pe care cei care lucrează acolo o întâlnesc şi trebuie să o aline.

La o analiză simplă constatăm că, de fapt, ea are orgini divine, sacre, în aceea că, în antichitate şi în perioada vechitestamentară, cei care aveau cunoştinţele şi datoria de a-i vindeca pe cei bolnavi erau preoţii sau slujitorii de la temple. Se considera că aceste cunoştinţe despre vindecarea bolilor aveau o funcţie esoterică şi trebuiau transmise doar celor iniţiaţi, capabili să şi le însuşească şi să le transmită mai departe, prin faptele lor, şi altora. Aşa se face că preoţii-medici transmiteau învăţătura divină şi vindecau trupurile, pentru a-i putea ajuta pe cei credincioşi să facă din viaţa lor o vreme a cunoaşterii divinităţii.

Mai târziu, transmiterea cunoştinţelor medicale a părăsit spaţiul sacrul, adică templul, fără însă a-i desacraliza pe cei care se ocupau de vindecarea trupului. Se ştia încă din primele secole de după Hristos, că de fapt vindecare trupului are o strânsă legătură cu vindecare sufletului. Istoria religioasă, ce cuprinde în sine şi istoria umanităţii, are multe modele de medici foarte credincioşi, buni creştini şi medici şi mai buni. Astfel Sf. Luca, care a fost medic şi pictor, rămâne în conştiiţa multora mai ales ca cel care scrie o Evanghelie ce îi poartă numele. Mai apoi, în perioada primară a Bisericii, sfinţii Pantelimon şi Ermolae, Cosma şi Damian şi mulţi alţii desăvârşesc cunoştinţele lor medicale şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, înfăptuiesc multe vindecări minunate.

Că Dumnezeu doreşte ca omul să fie sănătos, este un fapt binecunoscut, nu doar din preceptele religioase, care prevăd şi o bună îngrijire a trupului, ci şi din progresele pe care ştiinţa şi tehnica le înregistrează de la an la an. Multe din bolile care acum câteva zeci de ani păreau incurabile şi-au găsit azi remediul, iar suferinţa unora este, azi, îndulcită de medicamente care, până nu demult, erau un ideal nerealizabil.

Care este rolul medicului în ziua de azi? Este evident că rolul taumaturgic rămâne primordial. Însă, într-o veme în care toate parcă o iau razna, când nimic nu mai este cum era, când şi bolile s-au schimbat şi nu mai răspund la tratamentele cunoscute, vindecarea nu se face doar prin medicaţie, ci şi prin afecţiune. Multiplele specializări medicale permit ca organismul uman să fie cunoscut în fiecare celulă, iar acest fapt determină două reacţii contradictorii în sufletul multora dintre medici: fie sunt foarte impresionaţi de mecanismul corpului uman şi de creaţia înfăptuită de mâinile lui Dumnezeu, fie devin reci şi insensibili, socotind că organismul uman poate fi reparat ca şi o maşină defectă, un aparat nefuncţional, şi uită că Dumnezeu este cel care roteşte cheiţele acestei maşinării ca ea să funcţioneze. Aşa se face că am întâlnit foarte adesea medici aflaţi sub semnul uimirii şi al admiraţiei faţă de ceea ce Dumnezeu a făcut, dar şi medici, din nefericire, care erau insensibili la starea sufletească şi la durerea pacientului, căutând doar reuşita unui proces medicamentos, ce nu trebuie să aibă erori.

Şansa unui medic de a deveni bun, constă nu doar în pregătirea profesională, care este capitală, ci şi în dezvoltarea conştiinţei că tot ceea ce face se află sub semnul providenţei, al datoriei faţă de semeni şi Dumnezeu, şi mai ales sub semnul dragostei. Cei mai mulţi medici buni (şi când spun bun nu mă refer doar la cei care sunt buni pe planul cunoştinţelor sau al diplomelor) pe care i-am întâlnit sunt cei care sunt încercaţi în fiecare zi de sentimentul empatiei (în traducere liberă înseamnă să te pui în suferinţa celuilalt, originea acestui cuvânt găsindu-se în limba greacă - en#în şi pathos#patimă, slăbiciune, suferinţă). Să simţi durerea şi tristeţea, bucuria şi îngândurarea celor pe care îi tratezi în fiecare zi este un privilegiu al celor care şi-au sensibilizat fiinţa prin educaţie, prin dragoste şi mai ales prin credinţă. Atunci când simţim empatic, suntem plini şi de compasiune, iar acestea lucrează în noi prin încălzirea noastră şi stimularea realizării faptelor bune. Pentru a fi un medic bun trebuie să fim, în primul rând, oameni buni. Entuziasmul şi emoţia jurământului lui Hipocrat de la sfârşitul facultăţii trebuie să crească în fiecare zi şi să aline suferinţa trupurilor noastre slabe, ca preambul al vindecării sufleteşti.