Primim de la cititori: Psihologia emigrantului

† Adrian HRIŢCU

Marele Eminescu afirmă că omul îndepărtat de ţara lui, de locul de baştină, este un om nemângâiat sufleteşte tot timpul.

Într-adevăr, oriunde s-ar afla acest om, gândul său este mereu „acasă“, la ai săi, rămaşi la vatra părintească; părinţi şi fraţi, surori şi taţi, cum exprimă poetul român, oriunde s-ar afla şi oricât ar căuta înstrăinatul nu găseşte liniştea sufletească, pentru a-şi acoperi golul absenţei dealurilor, munţilor, foşnetul pădurilor, legănatul grânelor, cântecul naiului, al doinei şi graiul din străbuni lăsat. Omul desţărat nu poate simţi bucurie reală, ca expresie a prezenţei Sfântului Duh în inimă, căci a Duhului este bucuria, arată Sf. Pavel. Omul pribeag este măcinat mereu de gândul la ai săi de-acasă şi de valorile reale ale identităţii sale sufleteşti.

Nu-i înţelept ca omul să rătăcească pe căi nesigure

Viaţa, cel mai de preţ dar al omului, şi-o organizează fiecare cum crede şi simte că e mai de folos, atât pentru trup, cât şi pentru suflet, dar „ce va da omul în schimb pentru sufletul său“, a zis Mântuitorul.

De bună seamă, toate condiţiile materiale, care s-ar putea să fie mai optime în altă parte a lumii, constituie mijloace, dar nu şi scop în sine. Viaţa este una singură şi nu-i înţelept ca omul să rătăcească pe căi nesigure. Cel care-şi hotărăşte destinul propriu este omul însuşi, potrivit libertăţii proprii, dar care nu întotdeauna este în avantajul său. Cazul fiului rătăcitor din Evanghelie este concludent în acest sens. Omul rătăcitor prin lume caută pe orice cale să se acomodeze condiţiilor de viaţă din ţara „adoptivă“, am zice, dar totuşi cândva, într-o zi, va simţi absenţa colegilor de şcoală, a obiceiurilor de Crăciun, care nu pot fi înlocuite cu nimic în lume.

Gândind la toate aceste valori de neuitat, într-o zi îşi va veni în sine, exprimând hotărât: „Întoarce-mă-voi şi mă voi duce la ai mei de-acasă“.

Emigrantul este tot timpul un rătăcitor, pe căi întortochiate, căutând mereu condiţii mai mulţumitoare de viaţă. Să luăm exemplu străzile Parisului, care, pentru francezi, sunt frumoase. Ba, una dintre ele - Champs-Élysées - se crede a fi cea mai frumoasă din lume. Cu toate acestea, pentru străinul rătăcitor ele reprezintă cărări ce călăuzesc spre necunoscut, spre nu se ştie unde.

Atât parizianul autentic, precum şi străinul, hoinăresc pe aceste căi, dar fără să-şi cunoască unul altuia gândurile; fiecare căutând soluţii umane, întru rezolvarea problemelor de viaţă, mai bune şi mai fără suspine.

De la sine înţeles că pentru localnic există mai multă şansă; în găsirea acestei soluţii optime de viaţă, străinul, însă, se găseşte într-o permanentă nesiguranţă.

În timp ce localnicul beneficiază de prioritate în găsirea unui loc de muncă, străinul figurează doar printre ultimii solicitanţi. Cel de altă obârşie depinde de situaţia dosarului personal, de actele legale de şedere în ţara respectivă.

În Franţa există dreptul sângelui, de care beneficiază cel născut francez şi dreptul pământului, avantajos doar pentru cel care a stat un anumit număr de ani pe solul francez. Totuşi, drepturile acestea nu pot fi confundate; cel născut în Franţa este francez autentic, iar cel de altă obârşie este un străin, chiar dacă a obţinut cetăţenia franceză, prin naturalizare - pe baza dreptului pământului, de bună seamă.

Printre străini tot un străin rămâi

Dar indiferent care ar fi statutul unui emigrant, viaţa de zi cu zi demonstrează că cei din jur rămân nepăsători faţă de situaţia lui personală.

Aceştia trec indiferenţi pe lângă necazul său, fără a-i acorda o mână de ajutor.

Exemplu concret, în acest sens, este parabola samarineanului milostiv, care exprimă cele trei atitudini ale omului faţă de om; om contra om, om pe lângă om, şi om pentru om. S-a cunoscut în Franţa un caz aproape miraculos de „om pentru om“. Doi tineri emigranţi şi-au rezolvat situaţia disperată într-o împrejurare de necrezut. În timp ce se găseau sub un pod, unde îşi împrovizaseră domiciliul clandestin, un tânăr francez s-a aruncat în apă, pentru a înota, dar fără să fie sigur pe condiţiile acestui sport. La un moment dat, găsindu-se în primejdie de înec, a dat alarma, la care tinerii de sub pod au sărit şi l-au salvat.

Tânărul respectiv, locuind în preajmă, a fost dus şi încredinţat părinţilor săi. Aceştia, recunoscători pentru faptul că le-a fost salvat unicul lor copil, i-au oprit la ei pe salvatorii copilului lor, i-au adoptat, întocmindu-le forme legale de şedere definitivă în Franţa. De bună seamă este un caz izolat, dar fericit, exprimând buna răsplătire, în sens evanghelic, a aceluia care acordă cuiva, la nevoie, o mână de ajutor.

Iată, se mai întâmplă uneori ca unii înstrăinaţi să aibă şansa, binecuvântată de Dumnezeu, să-şi rezolve probleme de viaţă. Cu toate acestea, oricât de bine s-ar organiza cineva, printre străini tot un străin rămâne.

Localnicii te acceptă, te ajută la nevoie, te folosesc în avantajul lor, dar nu te iubesc, aşa cum te preţuiesc ai tăi de-acasă. Oricât te-ai gândi, n-au cum să te iubească, întrucât pentru dânşii eşti de altă obârşie. Poţi să te bucuri de dreptul pământului, poţi fi naturalizat, declarat francez, dar eşti de altă culoare. Declarat cetăţean al Franţei, figurezi într-un registru la starea civilă, dar nu şi-n inima francezilor. Cei care te acceptă sincer sunt ai tăi, rude, prieteni, cunoscuţi, cu dram de căldură sufletească, de care, ca fiinţe umane, toţi avem nevoie, spre a nu fi singuri pe lume, ca şi puiul cucului, „când îl lasă mama lui, la tulpina nucului“.

Ce înseamnă străinătate adevărată

Când eram copii şi nu prea cuminţi, părinţii noştri ne ameninţau că ne dau printre străini, lucru pentru care ne cuprindea tristeţea. În gândirea părinţilor, străinii erau doar vecinii de vis-a-vis, la care n-am fi acceptat să trăim. Erau vecini buni, ne jucam cu copiii lor, oameni cumsecade, dar totuşi, în simţirea noastră sufletească, erau străini. De abia acum ne putem da seama ce înseamnă străinătate adevărată, acum, când se hoinăreşte prin lume.

Acum înţelegem că la masa străinului creşte floarea spinului. Floarea de spin este frumoasă, miroase plăcut, dar te înţeapă. Tot astfel, străinul te pofteşte la masa lui, te ospătează generos, dar cu sentimente total diferite de acelea alor tăi de-acasă. Pentru localnici nu eşti de-al lor, vorba şi gesturile te vădesc. Te cunoşti că eşti de alt neam, după accent şi după tot felul tău de a te comporta. Eşti stângaci pentru gazdele binevoitoare, generoase de altfel, dar nesincere, generoase în aparenţă, în inima lor însă eşti greu de acceptat.

De aceea, sincer vorbind, orice s-ar zice, orice s-ar gândi, tot mai bine între ai tăi de-acasă, decât un străin pribeag prin lume...!

* IPS Adrian HriŢcu este arhiepiscop emerit de Paris