Primim de la cititori: Şansa ratată la moartea Patriarhului

Moartea patriarhului Teoctist a dat prilejul interferenţei între două spaţii care nu se bagă prea des în seamă unul pe altul: viaţa bisericii şi mass-media. După un procedeu verificat deja la decesul Papei Ioan Paul al II-lea, înmormântarea s-a prefăcut într-un proces mediatic de amploare, menit să exalte emoţiile şi să ţină publicul cât mai mult conectat în faţa aparatelor. Astfel că, dacă nu este eliminată pentru că dă frisoane hedonismului nostru de fiecare zi, moartea e transformată în spectacol aducător de audienţă. Deja însă, încă din primele anunţuri ale morţii patriarhului, au apărut speculaţiile legate de alegerea urmaşului acestuia. Lucrurile sunt de înţeles: moartea în sine, nu poate reţine atenţia, ca ştire, prea mult timp. Dar pentru că această temă de discuţii trebuie să persiste cumva în toate aceste zile, a fost asociată şi cu altceva. Astfel că, am avut şi avem încă o serie întreagă de speculaţii, de chibiţări, de scenarii care de care mai tenebroase, toate făcute de o mass-media în căutare de senzaţional, care, dacă nu e găsit, e inventat.

Evenimentul morţii, speculaţiile legate de alegerea următorului patriarh ar fi putut avea, cred eu, şi un aspect pozitiv: ar fi putut aduce, pentru câteva zile măcar, viaţa bisericii, modul ei de a se raporta la problemele oamenilor, în atenţia marii mase de indiferenţi, de departe majoritari, atât în România, cât şi aproape oriunde în lumea desacralizată de azi. Există scenarii aiuritoare care văd o dictatură a preoţilor, o transformare a ţării noastre în teocraţie. De fapt, trăim astăzi, cu toţii, într-un duh al laicităţii aproape totale pe care prezenţa firavă a câte unui preot sau chiar ierarh în locuri publice sau în mass-media, nu o pot schimba câtuşi de puţin. În loc, însă, de o prezentare obiectivă şi corectă a bisericii, a ceea ce se întâmplă înăuntrul ei, avem parte de o mascaradă cu două feţe: fie a pioşeniei insipide, fie a reducerii religiosului la o afacere murdară. O să încerc să le prezint pe scurt, pe fiecare în parte.

Mai întâi, pioşenia, ca limbaj de lemn, cu toate că este prezentă pe alocuri, nu ridică prea multe probleme. E oricum minoritară ca pondere, are un gust dulceag, te plictiseşte fără însă să te irite prea mult. Aparţine unor persoane goale sufleteşte, care simt nevoia să-şi umple golul cu cuvinte cât mai pompoase, pentru că sunt nevoiţi să vorbească cu un asemenea prilej.

Mult mai des întâlnită este însă tratarea religiosului, ca un lucru oarecare, lumesc, încărcat cu toate păcatele posibile umane, atribuite fără nici o cercetare a subiectului. Candidaţii potenţiali la scaunul patriarhal (cu toate că n-am auzit vreo declaraţie a vreunui ierarh care să se propună sau să propună pe cineva, deci tot ce se discută acum sunt doar pure speculaţii) sunt trataţi ca nişte politicieni oarecare, ahtiaţi de putere, gata să facă aranjamente diabolice, jocuri de culise şi orice le-ar sta în putinţă pentru a câştiga funcţia dorită. Bunăoară, am citit de curând, că slujba de Schimbarea la Faţă, unde, aşa cum ştie orice credincios, arhiereii slujesc în sobor, de obicei la mănăstiri cu hramul Schimbării la Faţă, unde vin numeroşi credincioşi să se închine, ar fi pur şi simplu campanie electorală, baie de mulţime, etc. În locul unei slujbe arhiereşti normale, ce se ţine în zi de sărbătoare, unii comentatori de ocazie descoperă propagandă mascată. Asemenea tâmpenii pot fi debitate de ziarişti complet dezinteresaţi de viaţa Bisericii, care se trezesc brusc să scrie despre aşa ceva. E un lucru de cultură creştină elementară să ştii că activitatea unui ierarh presupune slujirea Sfintei Liturghii în fiecare duminică şi de sărbători, şi că, acolo unde slujeşte un ierarh, de obicei, se adună mai multă lume decât în situaţii obişnuite.

Aşadar, se întâmplă ca, în loc să avem şansa ca publicul ce urmăreşte diversele canale media să cunoască mai bine ce înseamnă ortodoxia şi viaţa Bisericii, să beneficiem, în schimb, de o împroşcare cu noroi atât a Bisericii, cât şi a ierarhilor ei. Presupunerea implicită a tuturor acestor luări de poziţie este că nu există nimic dincolo de gâlceava pentru postul de patriarh - şi aceasta mai degrabă închipuită de ei, decât reală - pe care o prezintă în diverse moduri, că nu există nici o transcendenţă în numele căreia, de fapt, există şi se manifestă Biserica.

La acest rezultat au contribuit oarecum şi modul în care s-au catalogat ca fiind „secrete“ anumite informaţii de interes larg: componenţa Adunării Bisericeşti sau dosarele de securitate ale ierarhilor. Astfel de aspecte sunt menite, într-adevăr, să creeze suspiciuni, dar în nici un caz nu se justifică acţiunea de terfelire a Bisericii, iniţiată acum de către unii. Nu este vorba aici de vreun complot orchestrat de cineva. Mai degrabă, ziariştii care reduc totul la o tenebroasă afacere lumească, nu fac decât să exprime modul propriu în care gândesc ei înşişi, modul cum văd religia şi, în ultimă instanţă, raportarea omului la divinitate.

Din păcate, acum s-a pierdut o şansă de etalare sobră şi corectă a Ortodoxiei, a duhului ei blând şi smerit. Mass-media se ocupă de viaţa Bisericii, de acţiunile ei mundane, în măsura în care poate descoperi sau inventa vreun scandal, în care poate să împroaşte totul cu noroi. Ziariştii vor abandona „subiectul Bisericii“ peste câtva timp, după alegerea viitorului Patriarh, apoi vor mai aştepta să mai apară vreun „scandal“, pentru a putea scrie iarăşi despre Biserica Ortodoxă.