Primim de la cititori: Taina suferinţei, adevărata pedagogie

Suferinţa este una dintre realităţile cele mai grele ale omului şi ale fiinţei, în general. Ea îl copleşeşte pe om nu numai prin presiunea naturală, ci şi prin faptul că la toate întrebările se găsesc răspunsuri, numai la ea nu. Toate realităţile şi problemele sunt raţionale şi, în acest fel, incumbă dintru început o rezolvare. Suferinţa apare însă iraţională, cu ea intrăm parcă în domeniul absurdului şi al nefiinţei, în care nu mai poate exista nici o rezolvare şi nici un răspuns, fie el bun sau rău.

Referindu-se la necazurile, încercările şi suferinţele pe care omul le poartă fără de voie, Sfântul Isaac Sirul spunea: „Acela care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute.“ Plecând de la realităţile existenţei şi de la aceste cuvinte, ne-am întrebat dacă suferinţa se indentifică în mod necesar cu mizeria, decăderea şi distrugerea.

În general, omul vede suferinţa ca pe un rău şi un nonsens. Dacă privim fiinţa numai în istorie, toată suferinţa apare mecanic şi absurd.

Suferinţa nevinovaţilor, prezentă de multe ori în ordinea socială, constituie un dosar împovărător în care tăcerea lui Dumnezeu şi lipsa intervenţiei Sale devin probe ale unui eşec existenţial.

În evenimentele tari, în situaţiile limită, omul se întâlneşte, vrând nevrând, cu Iisus Hristos, se izbeşte de El. Astfel, într-o viaţă întreagă, nimeni nu-L poate evita, decât dacă se evită pe sine însuşi. În acest înţeles, mulţi au dat cu capul de Iisus Hristos, s-au izbit şi n-au înţeles sau n-au vrut să înţeleagă Cine este.

Pacea poate veni, dacă facem erminia suferinţei în dialog cu realitatea iubirii lui Dumnezeu. În cadrul acestui dialog, suferinţa capătă un rost şi devine cea mai înaltă academie de cunoaştere. Confortul lipsei suferinţei îl poate face pe om să evite sau să ignore toată existenţa. Acest confort duce lesne la o abstracţie totală faţă de semeni.

Cu siguranţă, există o pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, spre exersare duhovnicească.

Durerea, suferinţa, întristarea, care însoţesc orice necaz sau încercare, şi moartea au fost aşezate providenţial de Dumnezeu în firea omului, ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Suferinţa este antidotul, iar moartea o consecinţă cuvenită.

Nu doar cei căzuţi în păcat sunt încercaţi, ci şi cei înaintaţi în viaţa duhovnicească. La aceştia, încercările sunt urmări ale râvnei şi stăruinţei pe calea desăvârşirii. Pentru ei, necazurile sunt mai aspre şi mai mari şi izvorăsc din toate părţile.

Viaţa, atât a celui drept, cât şi a celui păcătos, e presărată cu necazuri. Nimeni nu le poate ocoli. Ele au scopul de a dobândi conştiinţa neputinţei noastre şi conştiinţa puterii dumnezeişti, de a dobândi simţirea curată, duhovnicească, a harului Duhului Sfânt.

Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a ne proba dragostea faţă de Dumnezeu. Răbdarea încercărilor ne apropie de Dumnezeu. La început, cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării, se apropie de Dumnezeu, devenindu-I fiu adevărat. Calea apropierii de Dumnezeu nu poate fi alta decât cea a încercărilor, a luptei, a lepădării şi biruirii vrăjmaşului.

Dacă abordăm problema suferinţei dintr-o perspectivă diferită de cea a scolasticii occidentale, o să îi găsim suferinţei o valoare răscumpărătoare.

Astfel, moartea este o anomalie în ordinea creaţiei. Este o nedorită şi neîntenţionată imixtiune în „treburile“ pământeşti, ce trebuie depăşită pentru ca viaţa umană să-şi atingă adevăratul potenţial şi adevăratul scop.

Datorită Crucii lui Hristos, suferinţa şi chiar ultima ei consecinţă, moartea fizică, nu ne mai ameninţă, căci şi-a pierdut puterea. „Ultimul duşman“ a fost transformat într-o binecuvântată trecere, un Paşte glorios, care ne conduce spre viaţa şi bucuria veşnică şi spre nădejdea că evenimentele vieţii au un profund caracter şi rost pedagogic. Cele bune sunt mărturie, cele rele - mustrare spre îndreptare.