Primim de la cititori: Viaţa şi misiunea Sfintei Biserici

În interiorul Bisericii, lucrarea pastorală îi are în vedere pe cei care participă, mai mult sau mai puţin, la cultul divin şi la activităţile administrative şi care menţin un anumit contact cu viaţa liturgică a parohiei. Există o anumită vigilenţă perpetuă pentru a-i păstra pe aceşti credincioşi şi pentru a-i face dinamici în problemele parohiei, dar mai ales în urcuşul duhovnicesc .

Cei care participă la cultul divin cu regularitate pot să sufere de pe urma unui pietism tradiţional, pentru că aşa „s-au trezit în casa părinţilor“, pentru că aşa au fost învăţaţi şi aşa zicea părintele că-i bine. În acest context, datoria preotului constă în aceea de a face pentru aceşti credincioşi serviciul euharistic mai înţeles, mai dinamic, mai înălţător, mai înnoitor, mai clar. Formalismul, ritualismul, obişnuinţa, rutina pot duce la un pietism static, care nu duce la inimă, care nu înnoieşte şi nu trezeşte conştiinţa. Oamenii în acest caz, părăsesc lăcaşul de cult fără să fi fost zguduiţi în fiinţa interioară.

Consolidarea vieţii parohiale se face cu răbdare şi efort, cu muncă şi sudoare. Evident, preoţii trebuie să ţină cont şi de partea umană a parohiei, adică de numeroasele situaţii, necesităţi, particularităţi, temperamente.

Orice parohie are realizările şi dificultăţile ei. Experienţa duhovnicească, administrativă şi pastorală a preotului se dobândeşte în timp prin studierea istoriei, a bazelor parohiei şi a nivelului duhovnicesc al fiecărui credincios în parte. În activitatea administrativă, preotul poate lucra eficient împreună cu epitropul şi consilierul parohial, iar în latura misionar-culturală, cântăreţul are rolul lui de a sfătui şi a îndemna la credinţă.

În afara parohiei, preotul îşi îndreaptă atenţia asupra sufletelor neatinse de chemarea Evangheliei şi de clopotele Bisericii. Pentru cei care nu frecventează lăcaşul de cult şi nu sunt fideli activităţii din cuprinsul parohiei, preotul nu numai că trebuie să se întrebe de ce nu vin, dar să şi afle raspunsul poate chiar de la ei. Fiecare creştin constituie o problemă pastorală particulară. Fiecare îşi are îndoielile sale, problemele sale, propriile motive pentru a se separa de serviciul religios în general, îndepărtându-se de viaţa de parohie.

Se poate ca pe unii viaţa personală păcătoasă, familia, locul de muncă sau pastoraţia defectuasă să-i ţină departe de biserică. Situaţia materială precară sau de îndestulare, prieteniile sau duşmăniile, nepăsarea sau indiferenţa nu sunt de neglijat. Vechile rânduieli stabilite de Sfinţii Părinţi pedepsesc pe cei care lipseau de la biserică mai mult de trei duminici una după alta, conform Canonului 11 al Sinodului local de la Sardica şi Canonului 80 al Sinodului al IV-lea ecumenic.

Într-o lume secularizată şi anticlericală pot exista enoriaşi care nu sunt de acord cu activităţile, deciziile administrative ori cu prietenii sau colaboratorii Sfintei Biserici şi ai preotului sau alţii pur şi simplu nu doresc să se întâlnească cu o autoritate care le-ar cerceta conştiinţa sau schimba ideologia. Pe aceştia preotul trebuie să-i întâlnească şi să le ofere o posibilitate de a se întoarce la slujbe. Pot ajuta în prezent cei care vin şi participă, cei care-şi doresc înnoirea, pentru că aceştia pot deveni misionari, pot mărturisi prezenţa lui Hristos, iar prin aceştia pot fi angajaţi ori atraşi şi ceilalţi în activităţile Sfintei Biserici.

Datoria preotului este aceea de a deveni „constructor de punţi“, de a înţelege problemele oamenilor, de a le împărtăşi aceste probleme, de a le asculta argumentele şi supărările, lipsurile şi neputinţele, dar mai ales de a se ruga pentru aceştia. Nici o sămânţă nu creşte de pe o zi pe alta, ci are nevoie de timp şi de condiţii favorabile. Ceea ce însămânţează preotul, Dumnezeu binecuvintează. Misiunea nu e, niciodată, numai a preotului, ci a lui Dumnezeu: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5). Hristos este Păstorul cel Bun, iar misiunea creştină nu este o propagandă în slujba unor interese colective sau individuale, sau a unor ideologii în numele lui Hristos. Ea are ca scop evanghelizarea şi sfinţirea vieţii atât prin viaţa liturgică şi de rugăciune, cât şi prin cea morală.