Primind mâna Ta cea mântuitoare…

Secolul în care trăim era văzut de omul postbelic drept o provocare. Deseori se invoca în presa vremii un citat atribuit lui André Malraux, anume că "secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va mai fi deloc". Scriitorul francez a negat, într-un interviu dat în 1975 ziarului Le Point, că ar fi spus aşa ceva, în schimb susţinea că nu exclude posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară, în evul ce urma să înceapă.

Diferenţa dintre "secolul religios" şi "evenimentul spiritual" aşteptat nu este o simplă formă de expresie. Secolul nostru poate fi unul religios din multe puncte de vedere, dar acest lucru nu dă neapărat garanţia unei vieţi lipsite de derapaje. Spiritualitatea, în înţelesul ei de comunicare a omului cu Dumnezeu, este de fapt ceea ce dă consistenţă religiei, fiindcă nu mai limitează umanitatea la cele văzute. Ca oameni suntem supuşi îndoielii, temerilor şi întorcându-ne prea mult către noi înşine, ne aflăm în pericolul de a crede că suntem singuri şi că totul se află aici în cele vizibile, experimentabile prin simţuri. Atunci, ispita de a agonisi pe cât posibil aici ne poate orbi. Dar îndreptându-ne ochii duhovniceşti către Creatorul şi Mântuitorul nostru, înmulţind darul spiritual dat prin Botez, putem cunoaşte în fiecare seamăn al nostru minunea lui Dumnezeu cea de negrăit.

Ispita îndoielii nu i-a ferit nici pe Ucenicii lui Hristos, aflaţi odată în corabie, pe lacul Ghenizaretului, după cum povesteşte Sfântul Matei în capitolul 14 al Evangheliei sale. Domnul îi trimisese atunci singuri la drum şi când i-a ajuns din urmă la miezul nopţii, mergând pe apă, i-a înspăimântat foarte tare, fiindcă ei nu pricepuseră încă puterea Celui căruia îi urmau. Minţile pescarilor simpli erau mai degrabă supuse superstiţiilor populare şi singura explicaţie posibilă pentru o atare privelişte era aceea că văd o nălucă. Credinţa lor nu se putea urca încă mai sus, către cele dumnezeieşti. Aveau ideea existenţei spirituale dincolo de cea materială, însă nu le era clar ce înseamnă aceasta. Însă în corabie se afla şi Petru, bine cunoscut prin temperamentul său curajos şi neaoş. Trecând peste spaima de duhuri, a întrezărit chipul Domnului şi, oarecum îndoit dacă să creadă ochilor sau mai degrabă raţiunii, a zis: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă", la care Hristos i-a răspuns: "Vino!" (Matei 14, 28-29). Imediat ieşind din corabie, ucenicul a pornit pe apă către Învăţătorul lui, vrând să se convingă de puterea Lui. A constatat că un asemenea miracol e posibil, însă cererea sa fusese mai degrabă o provocare decât o dorinţă izvorâtă din inimă. Curând privirea i s-a focalizat pe vântul puternic şi pe valuri şi a început să se scufunde. Nu crescuse în credinţă îndeajuns, încă se îndoia, încă era supus gândirii omeneşti obişnuite. Această mentalitate încă nestatornicită în puterea Adevărului dumnezeiesc e surprinsă în condacul al patrulea al Acatistului Domnului: "Vifor de gânduri îndoielnice având înlăuntru, Petru se afunda; iar văzându-Te pe Tine, Iisuse, fiind cu trup şi umblând pe apă, Te-a cunoscut pe Tine Dumnezeu adevărat şi, primind mâna Ta cea mântuitoare, a zis: Aliluia!"

Condacul nu surprinde ceea ce i-a furat atenţia lui Petru, nu se referă la cele dinafară, ci la viforul dinăuntru, acela al gândurilor îndoielnice, adică la o stare mai veche şi mai greu de ameliorat. Neliniştea interioară a omului încă nedeprins cu cele spirituale provoacă scufundarea, şi nicidecum vremea potrivnică. Şi totuşi, în secunda aceasta de neatenţie, Petru nu s-a pierdut de-a binelea cu firea. A strigat, poate cu disperarea celui ce nu mai vede altă soluţie, poate cu credinţă - nu putem şti - "zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" (Matei 14, 30-31).

Uneori, cultivând îndoiala, aceasta poate deveni însăşi o convingere de viaţă. Contra unei asemenea stări e foarte greu, dacă nu imposibil de luptat. Dacă îndoielii i se mai adaugă greutatea necazurilor, putem ajunge la deznădejde. Dar chiar şi aşa, nu e totul pierdut. În înţelepciunea Sa, Domnul ne cheamă la El chiar şi prin disperarea noastră, care ne face să strigăm către El cerând scăparea, iar astfel înviază în noi credinţa. Începem să vedem că undeva, dincolo de toate certitudinile, mai există o speranţă, anume Hristos, Dumnezeul Cel viu, Care ne întinde mâna. Trebuie doar să credem în El, să îi facem loc în inima noastră.

Acelaşi André Malraux spunea în Tentaţia Occidentului că introducerea aşa-numitului concept de "moarte a lui Dumnezeu" în lumea culturală apuseană duce automat la moartea spirituală a fiinţei umane. Este adevărat. Tot aşa însă, de ţinem în duhul nostru credinţa în Dumnezeul Cel viu, nu vom muri nici noi, iar "evenimentul spiritual" aşteptat se va produce. Poate nu la scară globală, poate nu ca o explozie de artificii, dar măcar în fiecare dintre noi.