Primul an

„Biserica este o instituţie anacronică, înlemnită în prejudecăţi, incapabilă să înţeleagă dinamica prezentului“

Până acum ceva vreme se întreceau, prin astfel de aprecieri, tot felul de „binevoitori“ în a comenta, cu mină crispată, „situaţia din Biserică“, să arate cu deget justiţiar „inadecvarea“ acesteia la realităţile timpului. Biserica era descrisă asemenea unei bunici semi-analfabete de la ţară, ale cărei straie, mod de gândire şi de acţiune îl dezamăgeau pe nepotul conectat la „freamătul“ realităţii de ultimă oră.

Cine erau comentatorii?

Cel puţin la nivel declarativ, se recomandau a fi oameni din Biserică, oameni cărora le păsa de mersul acestei instituţii, nu erau, în nici un caz, ostili ei. Ei formau laicatul „clarvăzător“, altceva decât laicatul rugător - care, efectiv, alcătuiesc Biserica, fac vizibil trupul ei tainic în jurul Euharistiei.

Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna atentă la formele şi mijloacele în care a turnat în istorie adevărurile primite de la Cel a Cărui slavă va dăinui până la sfârşitul veacurilor. Dragostea faţă de Adevăr, respectul pentru moştenirea Tradiţiei şi responsabilitatea pentru purtarea Evangheliei în veacurile viitoare au indus în modul de manifestare al Bisericii o prudenţă nu de mulţi înţeleasă corect. Neînţeleasă mai ales de cei care confundă misiunea, catehizarea cu oportunităţile de afaceri, care cer o reacţie imediată, cauzală, chiar mecanică.

În urmă cu exact 1 an, Dumnezeu a rânduit ca vrednicul de pomenire patriarh Teoctist să fie urmat de un patriarh tânăr, ale cărui realizări în slujirea de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei deveniseră cunoscute în toată ţara.

În cele doar 365 de zile scurse de la întronizarea celui de-al şaselea patriarh al României, în Biserica noastră au fost demarate proiecte care ar fi trebuit să trezească atenţia celor care se lamentau, cu ceva vreme înainte, de „incapacitatea“ Bisericii de a ţine pasul cu prezentul. Desigur, faptul că cei care cârcoteau nu au aplaudat explicit ceea ce a urmat, nu înseamnă că schimbările nu au fost remarcate şi apreciate de cei de bună credinţă.

De asemenea, în anul ce a trecut, Patriarhia s-a aflat în atenţia mass-mediei româneşti la cote neatinse după 1989. Iar dacă pretenţia presei că surprinde cele mai relevante momente ale prezentului e adevărată, înseamnă că Biserica noastră, cu problemele şi reuşitele ei, s-a aflat „în prezent“ mai mult decât oricând.

Însă, câteva evenimente petrecute în ultimul an în viaţa Bisericii noastre, atenţia deosebită pe care acestea au primit-o, cât şi felul în care s-au raportat la ele unii sau alţii conduc la câteva concluzii.

Prima: dragostea şi grija pentru mireasa lui Hristos nu se manifestă prin scoaterea în evidenţă sau criticarea maniacală doar a imperfecţiunilor. Atitudinea critică, transformată în pseudo-vocaţie nu are nimic de-a face cu atitudinea unei persoane căreia îi pasă de Biserică (ce fel de om s-ar raporta mereu critic la ceva ce pretinde că iubeşte?).

A doua: cei care într-adevăr simt că fac parte din trupul Bisericii preferă să tacă şi să facă. Se ştie doar că binele nu face zgomot, iar zgomotul nu face bine. Iar dacă nu sunt în postura de a face un bine relevant la nivelul comunităţii întregi, îşi văd de păcatele proprii şi apreciază cu inimă curată strădania altora.

A treia: Părintele nostru Patriarh Daniel a fost înconjurat cu multă dragoste, şi iniţiativele Preafericii Sale au fost apreciate just de oamenii de bună-credinţă. Că unii nu au scăpat nici un prilej să împroaşte cu venin este adevărat; dar asta nu a demonstrat nimic, decât numai micimea sufletească a respectivilor. Aşadar, a treia concluzie: Dumnezeu a binecuvântat Biserica noastră cu un întâistătător puternic, hotărât şi, mai ales, mistuit de râvna casei Domnului (Ps. 68, 11).