Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Prin Cruce suntem înrădăcinaţi în cer
După Naşterea Mamei urmează Naşterea Crucii, după trecerea Naşterii Maicii Domnului, iată, Înălţarea Sfintei Cruci a sosit. De cele mai multe ori, calendarul face, parcă, un salt peste tot şi peste toate, ducându-ne la esenţial. Când spunem Sfânta Cruce, personalizăm întreaga existenţă, parcă am spune Sfânta Maria sau Sfânta Ana, Sfânta Parascheva sau Sfânta Vineri, Sfânta Elena sau...
La 14 septembrie prăznuim Înălţarea Sfintei Cruci. Un întreg an facem ce facem şi pierdem Crucea şi Răscrucea vieţuirii, adică sensul şi consensul existenţei; vine acum o Sfântă Elenă, mamă de Constantin, împărat creştin, şi ne regăseşte Sfânta Cruce şi o înalţă, şi noi, în loc să strigăm Doamne miluieşte-ne!, iarăşi o pierdem. Până când? Până când ne dăm seama că Sfânta Cruce este izvorul sărbătorilor, taina tainelor. În fiecare sărbătoare există Sfânta Cruce. Fără Cruce n-ar fi existat Înviere, fără Înviere zadarnică ar fi credinţa. În taina mântuirii fiecăruia dintre noi şi a lumii întregi, partea cea mai adâncă este Sfânta Cruce.
Prin Cruce, deşi născuţi pe pământ, suntem înrădăcinaţi în cer; prin Cruce lumea devine o horă a laudelor pe care Sfântul Apostol Pavel o ţine înainte, dând chiot: Să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume! (Galateni 6, 14). Extraordinar strigăt pe care nu-l mai auzim sau, dacă-l auzim, din an în an, nu-l mai înţelegem: Lumea să fie răstignită pentru tine şi tu pentru lume!
Uitând să reaşezăm Crucea în inima creaţiei, nu mai suntem creatori, devenim nişte puncte-puncte care aleargă pe o coală albă de hârtie către ultimul punct al disperării. Ori, Crucea este cea care ne ajută, ea înseamnă Înălţare, ea este rezumatul mântuirii, forma concisă a vieţii.
Este atât de greu să îmbrăţişăm Crucea când ea, oricum, ne îmbrăţişează şi, prin Înălţare, omoară ceea ce este mai josnic în noi, adică păcatele şi smintelile noastre?!
A ajuns jenant să purtăm o cruciuliţă la piepturile noastre şi o sfântă Cruce în sufletele noastre când ea, oricum, ne poartă în braţe la fel cum o mamă iubitoare îşi poartă pruncii?!
Prin inteligenţă, prin cercetări şi descoperiri, putem înţelege orice taină (fără a o elucida), doar prin trăire ne putem lăsa înţeleşi de taina Crucii. Aceasta, prin toate celelalte, există şi pentru cei ce se mântuiesc şi pentru cei ce pier. Pentru ultimii este nebunie, pentru primii este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18).
Sfânta Elena nu doar a cercetat locul şi a descoperit Crucea Mântuitorului, dar a şi trăit-o, înălţând-o. Cu cât suntem mai puţin trăitori ai Crucii, cu atât mai mult ajungem consumatori de îndoieli, amăgiri, bănuieli. Fără a trăi Crucea lui Hristos, ne îndoim şi îndoim pe alţii, amăgim şi ne lăsăm amăgiţi, bănuim şi ne lăsăm bănuiţi.
Înălţarea Sfintei Cruci sau Naşterea Sfintei Cruci în sufletul fiecărui om înseamnă, dincolo de toate, certitudinea Învierii.
Dumnezeu să ne învrednicească de o astfel de naştere!