Prin gaura cheii

Dacă spui astăzi că înţelesul unei expresii nu-i totuna cu sensul ei, vei fi bănuit de găunoase speculaţii lingvistice. Eu însumi credeam asta până de curând, când am avut norocul să-mi dau seama că, într-adevăr, distincţia nu-i vorbă în vânt. E deosebirea dintre o semnificaţie statică, de sterilă referire semantică (de exemplu, „stătea în fotoliu şi medita“), şi actul de a indica o intersectare de stări („nu se aşezase de mult în fotoliu când, spre surprinderea lui, realiză că, furat de gânduri, pierduse noţiunea timpului“). În primul caz, starea e ternă şi nespectaculoasă. Cineva stă şi meditează, adică în linii mari nu se întâmplă nimic. În al doilea caz se întâmplă ceva: două acte sunt puse în corelaţie: meditaţia şi pierderea noţiunii timpului. E aceeaşi deosebire ca cea dintre un punct şi un vector. Primul e mărunt şi static, privirea cititorului netrecând dincolo de micimea lui, în vreme ce celălalt act e o săgeată care arată o direcţie, caz în care simţi că privirea îţi este ghidată către ceva, căci pur şi simplu intuieşti o mişcare care este înzestrată cu sens. Sensul stă chiar în faptul că actul de a medita duce la actul de a uita de timp. În primul caz nu există o relaţie, adică o încrucişare de situaţii, pe când în al doilea caz chiar încrucişarea este cea care dă naştere relaţiei şi implicit direcţiei. Sau, altfel: înţelesul e stătător şi imanent sieşi: o găoace împietrită care va fi aceeaşi peste o săptămână sau peste un an. În schimb, sensul e activ şi transcendent sieşi, adică trece către altceva decât el.

Ce vreau să spun cu asta? Că ideal ar fi ca mereu, când scriem, să încercăm să transmitem sensuri, nu înţelesuri. Mişcări, perspective, zări, direcţii, nu pietre calpe care stau aşa cum le pui. În fond, după asta distingi scriitorul cu har de scribul învârtind flaşneta cu banalităţi politicoase. Cititorul trebuie să fie pus în situaţia de a vedea un sens. Atunci îţi va fi recunoscător, căci s-a ales cu altceva decât cu trei semnificaţii banale pe seama a două noţiuni pe care le ştie toată lumea.

De pildă, adevărata teologie trebuie să dea sensuri, nu speculaţii etimologice care gravitează în jurul unor înţelesuri ştiute şi răsştiute. Dacă nu simţi că, după o pagină de teologie, ai fost purtat către o stare pe care n-o bănuiai înainte, atunci pagina aceea a fost scrisă degeaba. Cititorul trebuie să fie ajutat să vadă un alt unghi, un alt punct de vedere, altminteri teologia e făcută fără har, mărginindu-se la o galimatie stearpă pentru minţile înguste. Răsuceală de cuvinte ca storsul rufelor.

La fel cu literatura sau cu filosofia de calitate. O recunoşti după sugerarea unei alte perspective decât cea cu care eşti obişnuit. O răsturnare de unghi, o nouă lumină prin prisma căreia apuci să vezi ceva neaşteptat. Într-un cuvânt, un nou sens într-o lume ticsită de înţelesuri, care s-au uzat moral după atâta rutină calpă de şoareci de bibliotecă. Revelaţiile pe care le-am trăit deschizînd o carte şi citind o anumită frază sau un anumit capitol de aici au venit: din intuirea bruscă a unei direcţii de trăire pe care n-o bănuiai până la lectura acelei pagini. Acea pagină este mostra care atestă calitatea prozei citite şi harul autorului care a scris-o. Doar astfel de pagini contează, restul fiind maculatură docilă scrisă de robi ai convenţiilor ideologice sau psihologice. Şi atunci îmi vine să-i îndemn pe cititori să caute sensuri, nu înţelesuri. Iar când ai dat peste un sens, simţi imediat: ai impresia că mintea a căpătat o nouă fantă prin care poate privi, o nouă gaură de cheie. Vezi deodată relaţii şi legături de care până atunci nu avuseseşi habar. Acesta e criteriul după care poţi măsura valoarea unei pagini de filosofie, teologie sau literatură: că rândurile ei te ajută să vezi prin gaura cheii.

Dar detaliul cu adevărat remarcabil este că sensul nu are înţeles direct. El e doar o încrucişare de acte, o chiasmă de planuri, iar în cazurile cele mai fericite e vorba de o chiasmă în cursul căreia planul uman se intersectează cu cel de dincolo. O astfel de chiasmă reprezintă sensul propriu-zis, numai că el, convertit în înţelesuri, nu dă naştere decât absurdităţilor. „Mergeam pe stradă, când, văzând pâcla roşiatică a amurgului, mi-am amintit de mirosul tămâii.“ Ce înţeles are fraza aceasta? Nici unul, e o simplă punere în relaţie a unor detalii lipsite de importanţă pentru cititor, iar pentru un ochi maliţios ea poate părea un oftat liric ieşit dintr-o sensibilitate dubios de sentimentală. Dar din amurg şi miros poţi reface sugestia înfiorătoare a unui alt plan de realitate. Şi chiar acesta e sensul. De aceea, în faţa sensului nu stai să te întrebi: ce înţeles are el? Ci îl primeşti ca atare, degustându-l cum poţi.