Prințul și rotarul

Un prinț din Orient citea odată o carte în grădina palatului său. La dânsul a venit unul dintre slujitorii care se ocupau cu întreținerea trăsurilor sale, mai exact lucra roțile caretelor stăpânului său. Servitorul s-a apropiat de el, dar acesta era foarte absorbit de lectură. Atunci, rotarul l-a întrebat pe nobil ce carte îl acaparează atât de mult. Citesc o carte în care sunt păstrate cuvintele înțelepților, i-a răspuns prințul. Mai trăiesc acești înțelepți?, s-a interesat sluga. Nu, au murit. Asta înseamnă că ceea ce a rămas după ei sunt niște lucruri neînsemnate.

„Cum îndrăznești să vorbești astfel? Nu ești decât un biet rotar. Ce ai în cap de judeci așa prost? La ce te-ai gândit spunând aceste vorbe?”, s-a înfuriat prințul. Eu sunt un om simplu, i-a răspuns cu îndrăzneală sluga, dar privesc lucrurile astfel: atunci când lucrez o bucată de lemn pentru a face o spiță, dacă lovesc cu dalta prea ușor, ea nu pătrunde destul de adânc și rămâne mult de cioplit. Dacă lovesc prea tare, stric materialul. Tăria pe care o imprim dălții nu vine atât din mână, cât din minte. Trebuie să simți cum cioplești lemnul, iar asta nu se poate transmite prin cuvinte. E un meșteșug pe care nu-l pot împărtăși nici măcar propriului meu fiu. Așa se explică de ce continui să lucrez la această vârstă înaintată, de 75 de ani. După părerea mea, la fel stau lucrurile și cu cei care au murit înaintea noastră. Cunoștințele rămase de la ei nu ne sunt de prea mare ajutor. Dacă nimeni nu va învăța meșteșugul rotăriei privind cum lucrez eu acum, cu atât mai puțin dacă aș lăsa după moartea mea tratate despre arta cioplitului. Hristos nu ne-a lăsat nici o carte. Ne-a lăsat în schimb cea mai mare putere din lume, puterea prin care El a înviat din morți. Căci întru El noi scăpăm de moartea provocată prin căderea din Rai. De cele mai multe ori rătăcim și nu vedem cu ochii inimii moștenirea dăruită de Hristos, iubirea Sa prin care a murit și a înviat pentru omenire.