Prioritatea duhovnicescului

▲ Toate cele bune şi frumoase lăsate de Dumnezeu pe pământ sau pe care omul însuşi le-a creat au devenit mult mai bune şi mai frumoase ▲

A fost o vreme când îmi plăcea mult să călătoresc, să văd şi să cunosc lumea. Poate că, fără să conştientizez, încercam în felul acesta să dobândesc ceea ce era foarte important pentru acea etapă a vieţii mele - experienţa vieţii.

De la o vreme, însă, am înţeles că oricât de mult aş călători, în privinţa experienţei vieţii, de anumite limite nu se poate trece şi că mult mai importante, uneori cu adevărat fascinante, sunt ceea ce aş numi călătoriile interioare. Am început deci să călătoresc mult mai rar, iar în ultimul timp numai atunci când era strict necesar.

Iată însă că nu de mult preotul bisericii din Andrieşeni, m-a invitat într-o excursie pe care o organiza la unele dintre mănăstirile Bucovinei şi ale Maramureşului. Dat fiind că nu văzusem încă zona Maramureşului, am acceptat să onorez invitaţia. M-am prezentat deci la locul de pornire cu gândul că în afară de faptul că voi vedea locuri şi construcţii ale unor lăcaşe de cult pe care nu le văzusem încă, această ieşire de trei zile nu-mi va putea oferi mai mult decât mi-au oferit excursiile pe care le-am făcut altădată.

Treptat însă, pe măsură ce înaintam în spaţiu şi în timp, impresia mea iniţială avea să se schimbe mult. Încă de la început părintele, care era şi ghidul nostru, ne-a spus că ceea ce făceam noi nu era propriu-zis o excursie, ci un pelerinaj. Mergeam deci să vedem şi să admirăm, asemeni turiştilor, locuri frumoase, pitoreşti din anumite zone ale ţării, fiecare cu specificul său şi cu valorile artistice pe care le deţine. Dar noi mergem mai ales pentru a ne închina în anumite lăcaşuri de cult şi la moaştele unor sfinţi ce se găsesc în bisericile mănăstirilor vizitate (Sf. Onufrie de la Sihăstria Voronei, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Sf. Iacob Persul de la Dragomirna etc.). Cu alte cuvinte ieşirea noastră avea în vedere, ca principal obiectiv, interiorul nostru sufletesc, pe care îl doream sporit în partea sa luminoasă.

Pentru aceasta era necesar ca în grupul nostru să se instaleze o anumită atmosferă în care fiecare dintre persoanele care alcătuiau grupul să trăiască ceea ce se cheamă starea de evlavie, o stare în care vezi dintr-o dată şi înţelegi că pentru viaţa noastră de aici, de pe pământ, nimic nu este mai important decât a ţi se deschide calea de acces către cele bune şi frumoase ale Împărăţiei Cereşti. Dar, mai ales dacă eşti singur, să ajungi la o asemenea altitudine sufletească nu e deloc uşor. Eforturile de voinţă sunt mari şi rezultatele vin greu.

Noi, însă, eram un grup condus de un preot. Starea de care vorbeam s-a instalat uşor, pe nesimţite în inima fiecăruia dintre noi, căci părintele-ghid a venit cu un anumit program pentru fiecare din cele trei zile. Era un program în care pe primul loc stătea ceea ce ţine de viaţa sufletească a omului: rugăciunile de dimineaţă şi de seară, care se făceau în autocar sub conducerea părintelui, închinarea la icoane şi la sfintele moaşte, atunci când intram în biserici, cântările religioase din autocar. Toate acestea s-au făcut cu uşurinţă, în mod firesc, fără să se simtă vreo constrângere din partea cuiva. În plus, pe lângă informaţiile oferite în cuvântul rostit, persoanele care se ocupau de primirea vizitatorilor au avut în vedere şi formarea celor cărora se adresau, venind către ascultători cu îndemnuri calde, convingătoare pentru o viaţă curată şi sănătoasă, în respectul şi preţuirea valorilor credinţei noastre.

Dată fiind această atmosferă, cu adevărat duhovnicească instalată în grupul nostru, toate cele bune şi frumoase lăsate de Dumnezeu pe pământ sau pe care omul însuşi le-a creat au devenit mult mai bune şi mai frumoase: peisajul pe care l-am admirat era frumos cum niciodată poate nu l-am văzut, cântecele (nereligioase) ce s-au cântat şi poeziile care s-au spus au fost receptate cu toată deschiderea sufletelor noastre, mâncarea însăşi parcă era mai bună, mai gustoasă.

Încât ieşirea noastră de trei zile a devenit, într-o anumită măsură, o desprindere de traiul nostru obişnuit, cotidian, pentru a intra în spaţiul şi în timpul sacru, cu sentimentul că în tot acest timp eram sub ocrotirea puterilor de nebiruit ale Cerului. Am înţeles astfel, mai bine ca oricând, ce însemnătate mare au pentru viaţa noastră, cuvintele pe care Iisus le-a rostit în Predica de pe Munte: „Căutaţi mai întâi împărăţia Lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă“.