Prisaca mănăstirească a Voroneţului

De fiecare dată când mă abăteam pe drumurile septentrionale ale Moldovei, urcând spre Depresiunea Dornelor, făceam un ocol de câţiva kilometri la Voroneţ, să revăd, fericindu-mă, altarul cel luminat al Ortodoxiei româneşti. Înconjuram în acel popas de câteva ori biserica cu trupul zvelt de corabie albastră, cuprinsă în horbotă cu zugrăvitură de chipuri sfinte şi scene de poveste biblică. Priveam şi tot aş fi privit, atât de măiastră îmi apărea întotdeauna priveliştea bisericii cu pereţii săi înveşmântaţi în scoarţe policrome.

Te afli, odată ajuns aici, nu doar în faţa unei plăsmuiri fără de cusur, ci şi înaintea uneia însemnată cu nimbul unicităţii de viziune, stil, expresie şi tâlcuire duhovnicească, adică atributele creaţiunii perfecte, ale capodoperei. Întâlneai în acele vremuri de dinainte de dezrobitorul decembrie 1989 destulă lume la Voroneţ. Oamenii veneau din toate părţile lumii să vadă acest nestemat, ctitoria lui Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, cea ridicată în trei luni, trei săptămâni, între 26 mai și 14 septembrie 1488. După un timp al uitării şi tăcerii ce se aşternuse peste acest tezaur, splendoarea Voroneţului era iar în atenţia românilor şi a străinilor. Se întâmplase această retrezire a interesului graţie strădaniilor acelui condotier al valorilor artei naţionale, Petru Comarnescu, cel care nu numai că scrisese câteva exegeze de mare profunzime despre originalitatea şi valoarea excepţională, unică pe mapamond, a bisericilor cu fresce exterioare din Moldova, dar se luptase cu energia şi entuziasmul său proverbiale şi reuşise să convingă autorităţile române şi pe cele de la UNESCO că aceste opere merită a figura în patrimoniul universal. Atât de mult îşi legase Petru Comarnescu destinul de această cauză şi de frumuseţea nepereche a ctitoriilor, că şi-a ales loc de veci în cimitirul din preajma bisericii de la Voroneţ, capodopera capodoperelor din Ţara de Sus.

Ctitoria ştefaniană a căpătat veşmântul cel neasemuit al frescelor exterioare la iniţiativa Mitropolitului Grigore Roşca, iniţiatorul acestui program iconografic ce a vizat salba de mănăstiri din timpul lui Petru Rareş, prin împodobirea lor exterioară cu fresce de sorginte bizantină şi coloratură românească, uimitoare prin bogăţia şi splendoarea compoziţională şi rafinamentul cromaticii cu seve ce veneau din arta populară a locului şi inspirate parcă de eflorescenţele jubilante ale fâneţelor din obcinele cele dulci ale acestei părţi de ţară.

Mulţimile de oameni, care băteau drum de aproape sau de departe ca să vadă minunea Voroneţului, admirau în extaz pictura de o măreţie de simfonie beethoveniană şi o virtuozitate a execuţiei amintind de meşterii Renaşterii. Dar toţi aceşti pelerini, care trăiau cu intensitate emoţia întâlnirii cu marea artă, erau, din păcate, lipsiţi de un alt dar al locului, de fiorul sacrului, cel care nu dispăruse din acea incintă, numită de regim „monumentul istoric şi de artă Voroneţ”. Sacralitatea era aici la ea acasă, căci biserica împărăţise de la întemeierea sa până la desfiinţare într-o grădină a raiului, vegheată de o prisacă mănăstirească. În împrejurări neprielnice, monahii fuseseră izgoniţi după trei secole de nevoinţă. Se întâmplase siluirea în 1785, la 10 ani de la raptul austriac al părţii de nord a Moldovei. Atunci Mănăstirea Voroneţ, vatră de rugă, dar şi de cultură înaltă românească, loc unde s-au dat la iveală scrieri de căpătâi ale patrimoniului naţional, precum „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Voroneţiană”, a fost desfiinţată de cuceritorii austrieci, alături de alte 22 de chinovii de însemnătate istorică din ţinuturile pe care noii stăpâni le numiseră Bucovina. Ctitoria ştefaniană a devenit biserică de sat şi şi-a pierdut aura sa de stea a constelaţiei aşezămintelor monahale româneşti din nordul Moldovei. Paragina a luat-o treptat în stăpânire, ameninţând însăşi podoaba cea fără de asemănare a frescelor exterioare. După ce Petru Comarnescu şi alte înalte spirite ale ţării, precum şi reprezentanţii Bisericii au atras atenţia asupra pericolului iremediabilei dispariţii a acestei comori naţionale, statul a restaurat Voroneţul şi celelalte biserici cu fresce exterioare. Acestea au fost apoi introduse în circuitul turistic intern şi internaţional. Dacă la Moldoviţa şi Suceviţa viaţa călugărească îşi urma cursul în pofida tuturor potrivniciilor „iepocii”, la Voroneţ nici măcar nu se mai slujea duminica şi în sărbători. Bisericii voievodale i se luase menirea haristică, menirea sa originară. De asta ori de câte ori poposeam în acele timpuri la Voroneţ trăiam pe de o parte bucuria revederii capodoperei şi pe de alta tristeţea de a nu auzi ruga psalmică călugărească, bătaia de toacă, glasul de clopot şi zumzetul odihnitor şi înălţător al prisăcii Domnului.

La scurtă vreme după slobozirea din chingile puterii atee, în 1991, la 206 ani de la desfiinţarea samavolnică a austriecilor, chinovia Voroneţului a renăscut. Prin hotărârea Sfântului Sinod din acel an s-a reînfiinţat Mănăstirea Voroneţ. După ce trei veacuri aici se nevoiseră monahii, a venit acum rândul monahiilor să reîntrupeze viaţa călugărească şi să redea locului acesta mitic rosturile originare. O obşte mică, condusă de o maică bravă, ce ne aduce aminte de domniţele din vechime, stavrofora Irina Pântescu, ghid până atunci la Mănăstirea Moldoviţa, a izbutit să rezidească din temelii aşezământul monahal şi să-i confere prestigiul de odinioară. S-au înălţat în aceşti 25 de ani de nouă istorie nu numai zidiri, ci s-au conservat valorile din vechime şi mai ales s-a refăcut plasma de duh de altădată, de care dau seamă şi cărţile monahiei Elena și scrierile istorice ale maicii Gabriela.

Mulţimile de oameni din lăuntrul sau din afara a ţării merg an de an la Voroneţ. Cuminecarea lor e acum deplină. Ajunşi aici, se împărtăşesc cu licorile creaţiunilor nepereche, dar au parte şi de miresmele duhovniceşti tămăduitoare sufleteşte. Zumzetul micii prisăci mănăstireşti a Voroneţului pogoară binefăcător în sufletele celor care poposesc la chinovia ştefaniană. Ora et labora e acum pravila locului, împlinită roditor şi cum se cuvine într-un asemenea topos sfânt al pământului românesc.