Priveliştile iconice ale Balcicului

Balcicul e un spectacol geologic grandios. Plecat din Dobrogea scitică, străbaţi, în drum spre această aşezare mitică de pe ţărmul Mării Negre (în Antichitate se numea Dionysopolis), un ţinut arid, monoton, un peisaj mai degrabă somnolent, scos din aţipeală doar de elicele uriaşelor instalaţii eoliene, acele girafe albe care au luat în stăpânire regatul vânturilor din apropierea mării. Şi, deodată, scobori ca într-o peşteră a tezaurelor. Cornişa se coboară abrupt. Impresia este cea a selenarului. Colinele sunt tocmite din calcare, nisipuri aglutinate şi marne modelate piramidal de curenţii strânşi în herghelii şi tabunuri buiece, ce se reped nesăţioase asupra malurilor. Friabile la prima vedere, gata să se dezintegreze, stogurile albicioase, ce-au dat acestei părţi de litoral denumirea de Coasta de Argint, au în realitate o robusteţe stâncoasă. Casele suie în solz de peşte pe pereţii prăvăliţi parcă fără oprire. Drumurile haşurează neînchipuit de şerpos cocoaşele de dromader. Curgerea pământului e vijelioasă, de cascadă. La capătul acesteia se petrece miracolul. Marea se înstrunează domol într-un uimitor acord al pacificităţii şi în faţa privirilor se aşterne maiestuos un tărâm de mătăsuri preţios sclipitoare. Se deşiră imperial o nesfârşire, căreia, ai dulcea iluzie, i-ai putea palpa întreaga-i fabuloasă întindere.

Această logodnă între vâltoare şi linişte a fermecat-o, de bună seamă, pe regina Maria când a ajuns să vadă pentru prima oară, în 1922, onirica plăsmuire a universului pământean de la Balcic. Naturii sublime i se adăugau, sporindu-i fericit farmecul, pitoreştile şi multicolorele semne ale vieţuirii umane. Erau casele cu olane roşcate şi pereţi de spumă, povârnite aidoma dealurilor împrejmuitoare. Nu mai puţin cuceritori se dovedeau oamenii acestui Babilon de naţii, întrupând original împerecherea duhului balcanic şi oriental. Turci, tătari, români, bulgari purtau pecetea locului, pogorau din străvechimea străvechimilor. Maria Alexandrina de Edinbourg, regina României, era o fire poeticească. Iubea cu nesaţ tot ceea ce respira poezie exotică, frumuseţe genuină. A hotărât după acea primă călătorie ca Balcicul, pe atunci al României, să fie reşedinţa sufletului său. Voia să alăture nestematelor geologice, şarmului de colţ de imperiu nepervertit însemnele unei splendori iconice. Pe cele câteva zeci de hectare de coastă hirsută, rafinata fiinţă regească, cu simţul frumosului pulsând în sângele cel albastru, cu un vibrato la tot ceea ce avea atingere cu desăvârşitul, a dat naştere unei imense icoane slăvitoare a Celui care a zămislit minunăţiile lumii.

Balcicul, „Cuibul liniştit“ cum l-a denumit regina Maria, s-a constituit într-o ofrandă a frumuseţii şi o icoană cum nu se mai văzuse prin părţile acestea de lume, un colţ de rai ceresc transplantat pe Terra. Arhitecţii italieni Augustino şi Amerigo, chemaţi să dea viaţă acestei înfăţişări iconice de dimensiuni nemaiîntâlnite, şi grădinarul elveţian Jules July au făptuit un veritabil act artistic de o originalitate frapantă.