Privilegiul suferinţei

Când l-am întâlnit pe Mircea Nicolau, sufeream de îngâmfarea cinică a tânărului care îşi închipuie că ştie tot. O blazare prostească în virtutea căreia, crezând că sunt deplin edificat asupra adevărurilor vieţii, trăiam cu trufia că biografia nu-mi mai poate oferi nimic nou. Pe scurt, gustam saţietatea acea opacă ce te face să simţi că fondul de noutăţi al destinului s-a epuizat şi că totul urmează să se petreacă într-o matcă a plictiselilor previzibile. Urmarea acestui saţ era suficienţa doctă răzbătând în mina obosită şi sarcastică pe care o aveam.

De suficienţa aceasta am scăpat dând peste o fiinţă a cărei profunzime m-a făcut să mă întreb dacă noi ştim cu adevărat ce este ecuaţia unui om. Pe scurt, cu Mircea Nicolau am cunoscut surpriza misterului care creşte într-un om numai atunci când acesta înţelege să nu se ferească de suferinţă. Mircea Nicolau era clădit, la propriu, pe suferinţă, dar o suferinţă care, departe de a-l abrutiza, îi împrumutase ştaiful unei spiritualizări contagioase. În genere, omul e o făptură fatal confortabilă care îşi face din plăceri un scop în sine, caz în care a trăi e totuna cu a savura desfătările vieţii, şi de aceea, când dai peste cineva care nu se potriveşte defel calapodului comodităţii, îl categoriseşti spontan ca fiind nebun sau fanatic. Mircea Nicolau nu era nici nebun şi nici fanatic, ci un om pentru care viaţa înseamnă o coptură de suferinţă ce culminase cu timpul într-o stare de uimitoare încordare. Sincer vorbind, e o taină cum de oamenii care au suferit foarte mult sunt tocmai cei care sunt cei mai tonici dintre noi. Iar Mircea Nicolau era un exemplu grăitor în această privinţă. De câte ori mă gândesc la el îmi amintesc de vorba lui Nietzsche din Ecce homo: "was ihn nicht umbringt, macht ihn starker" ("ce nu-l omoară îl face mai puternic").

Explicaţia pe care o am la îndemână este că drojdia chinului prin care trecuse în cei 21 de ani de închisoare comunistă îi închegaseră lui Mircea Nicolau un aluat tare de paladin călit, dar un aluat crescut dintr-un ferment care, depunându-se pe fundul sufletului, începuse să-i dospească lent şi tenace, spre a da naştere în final unei forţe care i se simţea în voce, privire şi ţinută.

Îmi amintesc cum, intrându-i pentru prima dată în casă, Mircea Nicolau m-a poftit în sufragerie. Intrând, am îngheţat: pe pereţi erau atârnate portretele unor oameni despre care învăţasem la şcoală că erau nişte criminali odioşi care făcuseră de ruşine generaţia interbelică. M-am uitat îngrozit la ei şi apoi m-am întors repede către Mircea Nicolau: îmi era frică să nu mă omoare. În locul ameninţării, o privire de ardoare mistică se uita la mine cu o nedisimulată compătimire: ştia ce-mi trece prin cap; ştia dimensiunile măsluirii istorice.

Au urmat apoi sutele de ore de întrebări şi răspunsuri în care, hărţuindu-l cu cele mai absurde amănunte, am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat cu generaţia interbelică. Când am înţeles, am intuit două lucruri: proporţiile minciunii în care trăiam şi, în al doilea rând, tragedia unui om ca Mircea Nicolau. Tragedia unui om inimitabil în privinţa glasului, a privirii şi a ţinutei. Un timbru tăios de brici ascuţit, vibrând sub asprimea unei trăiri paroxistice, cu detaliul bizar că răceala vocii contrasta cu căldura privirii, care se uita la tine direct, încărcată de o dogoare de patetism ideal, de aceea, când te privea, licărul ochilor lui Mircea Nicolau îţi sugera prezenţa unui alt plan de existenţă, contaminându-te cu un tonus optimist care creştea sub presiunea unei senzaţii de voluptuoasă protecţie sufletească. Nu ştiu de ce, dar în preajma lui Mircea Nicolau simţeam cum, înconjurat de un nevăzut zid de protecţie, nimic rău nu mi se putea întâmpla. De aici valurile de fiori plăcuţi pe care îi resimţeam în prezenţa acestui om. Ţinuta lui avea o încordare noduroasă, născută dintr-o zvâcnire hieratică, făcându-te să înţelegi că postura hieratică, când apare la un om, nu poate fi decât insurgentă, adică insurectă şi ascendentă, ca într-o mişcare de ridicare a fiinţei pe verticală. Privindu-l, am simţit deseori că îl invidiam pentru tonusul dogoritor ce-i emana din gesturi: cum putea cineva să fie atât de stenic, având în spate o viaţă distrusă de regimul comunist?

Nici un alt om nu mi-a dat mai mult impresia de purificare prin suferinţă şi în acelaşi timp de încordare lăuntrică graţie unui efort de voinţă neomenesc. Mai mult, omului acestuia nu i-am intuit niciodată sursa vigorii şi nici secretul longevităţii. Un mister care desfide platele noastre scheme explicative. Cum peste o lună Mircea Nicolau va împlini 96 de ani, îi doresc să-şi păstreze tonusul intact şi timbrul hieratic.