Privirea dincolo de cele ale lumii

Ne aflăm încă în bucuria sărbătorii Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, ale cărei strălucire şi prăznuire rămân vii înaintea sufletului nostru până în ajunul Înălțării Domnului, în aceste zile de negrăită sărbătoare, când Biserica glăsuieşte: „Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul, și pământul, și cele de sub pământ”.

Duminica a 6-a după Sfintele Paști este cunoscută ca Duminica Vindecării orbului din naştere, dar este de fapt o zi a luminii, când Mântuitorul Iisus Hristos ne încredinţează că cei care Îi urmează nu rămân în întuneric, ci au lumina vieții.

Un orb din Ierusalim ședea și cerșea pe marginea drumului. Nu a fost singura minune săvâr­șită asupra celor care nu aveau lumina ochilor, doar că acesta a fost singurul orb din naștere căruia Mântuitorul i-a dăruit vederea de care nu se bucurase vreodată.

Istorisirea Sfântului Evanghelist Ioan ne spune că, întâlnindu-se și auzindu-i rugămintea de a-l vindeca, Domnul l-a trimis la scăldătoarea Siloamului, pentru a se spăla. Sfinții Părinți ne spun că, încă din momentul în care Domnul l-a întâlnit, nu avea nevoie să-l trimită la oarecare depărtare pentru a-şi spăla ochii și apoi să vadă, dar a fost o încercare a credinței lui, care s-a dovedit a fi puternică. Aşa cum afirmă exegeții, el avea o lumină în interior, pe care mulți dintre cei cu ochii trupești nu o sesizează. Era vederea spirituală, mult mai puternică decât cea fizică.

Când Mântuitorul a luminat ochii orbului, care până atunci trăise în întuneric, acesta s-a bucurat în mod deplin, s-au bucurat cei apropiați, rudenii și cunoscuți.

Deși orbul din Ierusalim era o persoană publică, foarte cunoscută, întrucât, stând mereu la marginea drumului și așteptând mila trecătorilor, îl întâlneau locuitorii și chiar pelerinii prezenți la marile sărbători pentru a se închina în Templul din Ierusalim, după ce a fost vindecat, mulți s-au întrebat dacă era cel care stătea și cerșea, iar el le-a întărit prin cuvânt și mărturisire că el este cel care până atunci fusese orb și primise darul luminii chiar de la Lumina lumii. Neputința de a-l recunoaște pe fostul orb s-ar putea explica prin faptul că întâlnirea cu Dumnezeu aduce un plus de har și de lumină care ne face oameni noi, cu un alt fel de a fi.

S-au scandalizat mai-marii poporului iudeu, cei de la Templu, fariseii, membrii partidelor politice și religioase ale vremii, acuzându-L pe Mântuitorul că este păcătos, mai ales pentru faptul că vindeca în zi de sâmbătă.

Am mai aflat și cu alte prilejuri din Evanghelie și din comentariile patristice că ziua de sărbătoare nu înseamnă interzicerea de a merge la bolnavi sau de a vindeca pe cineva, ori să-i ajutăm în vreun fel pentru a învinge lupta cu suferinţa. Chiar se recomandă asemenea fapte bune. Un medic bun care lucrează cu rugăciunea pe buze poate salva o viață tocmai în zi de sărbătoare.

Orbul din Ierusalim, când a auzit cuvântul Domnului, a făcut ascultare față de El și s-a dus în locul unde a fost trimis, la scăldătoarea Siloamului, să-și spele ochii după ce Mântuitorul Hristos a așezat pe ei un strat de tină, ca apoi să vadă.

Există o lumină a ochilor prin care putem vedea exteriorul, dar există și o privire lăuntrică. Sunt oameni care au multă lumină înlăuntrul sufletelor, deși se poate ca unii dintre aceștia să fie chiar orbi din punct de vedere fizic, așa cum se întâlnea cu ani în urmă la Mănăstirea Sfântului Constantin Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus un cunoscut duhovnic, arhimandritul Teofil Părăian, care era orb, dar în schimb avea o vedere specială înlăuntrul minții și ființei lui. A dorit să urmeze părinților monahi, viețuind la Sâmbăta de Sus vreo 50 de ani. Avea, așadar, alt fel de vedere, spunând tinerilor și oamenilor de diferite vârste în fața cărora a vorbit, aproape în toate locurile țării, chiar și dincolo de hotare, despre Lumina lui Hristos care luminează tuturor. Punea accent pe prezenţa creştinilor la slujbele Bisericii, fiind adesea mustrător la adresa celor care lipseau de la întâlnirea cu Domnul Slavei în casa Sa. Era de altfel îngăduitor, duhovnic bun, preocupat de cei care doreau să-și îndrepte viața, dar pe cei care nu veneau la biserică nici măcar nu-i primea la spovedanie. Viaţa şi cuvintele sale duhovniceşti, pline de înțelepciune şi de lumina Duhului, trebuie să îndemne la o altfel de privire către Mântuitorul Iisus Hristos, o altfel de preocupare în viața noastră trecătoare, pe care o înțelegem tot mai mult în zilele şi anii care trec.

Au fost oameni aleși în istoria Bisericii, unii descoperiți chiar în paginile Sfintei Evanghelii, iar alții în scrierile filocalice, care au avut vederea îndreptată spre Dumnezeu. Primul martir al Bisericii, fiind bătut cu pietre de iudei, a afirmat: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui”. Cerurile deschise constituiau marea bucurie a celui care Îl urma pe Mântuitorul Hristos, iar unul dintre cei care observaseră de departe martiriul Sfântului Ștefan, Saul, ucenicul lui Gamaliel, a devenit mai târziu Apostolul Neamurilor. Într-o zi, aflându-se în drum spre cetatea Damascului, acesta a fost orbit de o lumină strălucitoare și a căzut cu fața în pulberea drumului, având puterea să întrebe: „Cine ești, Doamne?”, pentru că auzise un glas: „Saule, Saule, ti me diokis”, adică „Saule, Saule, de ce mă prigonești?” Glasul i-a spus să meargă în Damasc, în cetate, pe ulița care se numește dreaptă și va găsi un preot cu numele Anania, care îl va învăța ce trebuie să facă.

Saul fusese prigonitor și, odată cu botezul pe care l-a primit în cetatea Damascului, a primit o altfel de lumină, care a dat la o parte de pe ochii lui întunericul ce se așezase ca niște solzi și-l împiedica să vadă, iar apoi a avut o vedere lăuntrică, ce avea să-l transforme din prigonitor în cel mai fervent apărător al creștinilor și propovăduitor al Evangheliei. Din smerenie, a mărturisit în Epistola întâi către Corinteni, capitolul 15, că nu este vrednic să se numească apostol, pentru că a prigonit Biserica lui Dumnezeu, dar prin harul lui Dumnezeu este ceea ce este...

Mai întâlnim și un alt fel de a privi lucrurile, în țara părinților pustiei, unde s-a dus un tânăr ca să întrebe pe un mare și experimentat avvă care-i poate spune despre cei care văd îngeri sau despre cei care înviază morții și a primit următorul răspuns: „Eu mai degrabă îi fericesc pe cei care își văd propriile păcate decât pe cei care văd îngeri”. Aceasta este gândirea duhovnicească, ca privirea noastră să fie îndreptată către interior pentru schimbarea omului dinlăuntru, iar cei care își văd propriile păcate sunt, după cum spuneau părinții pustiei: mai mari decât cei care înviază morții.

În lumea noastră confuză și grăbită, observăm cu mâhnire că adeseori privim mai ales către lucrurile trecătoare ale lumii, fie că această privire a ochilor așa a fost dintotdeauna formată, fie că s-a deformat în timp, într-un context nefericit al schimbării priorităților, din oameni luminați devenind slujitori ai întunericului. Mântuitorul a spus cu alt prilej că ochiul luminos vede toate în lumină, iar cel întunecat, la fel, le vede pe toate întunecate, iar pe oameni îi veți cunoaște după roadele lor...

Evanghelia ne îndeamnă stăruitor să umblăm ca niște fii ai luminii. Biserica pune accent pe această temă în timpul Postului Mare, când ne pregătim pentru întâmpinarea marii sărbători a Învierii Domnului. La Liturghia Darurilor înainte sfințite, preotul, arătând credincioșilor lumânarea, spune: „Lumina lui Hristos luminează tuturor!” De asemenea, în noaptea de Paști sau la slujba sfințirii bisericii, spune: „Veniți, de primiți lumină!” La slujba Vecerniei ascultăm frumoasa și istorica cântare Lumină lină a sfintei slave..., pe care mulți credincioși o cunosc, iar la sfârșitul Ceasului Întâi este o rugăciune care vorbește tocmai despre Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul și ne rugăm să lumineze și viața noastră, cântările Bisericii repetând acest îndemn de a umbla în lumină ca niște fii ai luminii, răscumpărând vremea că zilele grele (rele) sunt.

Chemarea Bisericii de a rămâne în lumină şi de a ne depărta de întuneric trebuie să devină preocuparea noastră de căpătâi. În aceste zile de mare și negrăită bucurie a Învierii Domnului ne-am obișnuit cu lumina lui Hristos care luminează tuturor, iar aceasta trebuie păstrată în sufletul și-n viața noastră. Este lumina credinței pe care o înțelegem citind cuvintele Sfintei Scripturi și rugăciunile, dar și lumina faptelor îndreptată către cei care au nevoie de ajutorul nostru, fiind astfel lumină și bucurie pentru alții.