Probe cu efecte nedorite

Spun unii tineri că nu fac nunta imediat, mai aşteaptă un timp până se cunosc bine, până văd dacă se potrivesc şi stau de probă un timp împreună. Probabil, bătrânii noştri de acum câteva zeci de ani - ca să nu spunem de cei de acum 100 de ani - ar fi nedumeriţi cu totul, dacă nu cumva îngroziţi de asemenea concepţii de viaţă. Dar noi trăim în modernitate, lumea tinde spre globalizare, spre uniformizarea tradiţiilor şi aplatizarea regulilor până la dispariţia lor, deci învăţăm pe zi ce trece să fim toleranţi, să ne obişnuim cu practicarea păcatului la scară generală, să ne mândrim chiar cu săvârşirea lui.

Prin urmare, nimeni nu se mai miră de nimic, lucrurile intră în normalul general şi te întrebi dacă nu cumva tu, cel care consideri aceasta o anomalie, eşti cel anormal. Trăim în vremea când oamenii îşi iau singuri libertatea în numele neconvenţionalului, al dreptului la a hotărî singuri pentru viaţa lor. Cel mai adesea se invocă ceva de genul: "Nu ne pasă nouă de o hârtie, nu avem nevoie să oficializăm legătura noastră pentru a ne iubi. Iată, noi suntem liberi şi avem încredere unul în celălalt".

Dacă ne raportăm numai la hârtia cu pricina, este foarte adevărat. Aceasta nu ne face mai responsabili decât poate numai parţial, gândindu-ne la dreptul comun şi egal de a folosi bunurile dobândite împreună. Eventual şi la statutul copilului, dacă acesta apare în relaţia neoficializată a celor doi. Dar aceasta este din start o gândire care exclude binecuvântarea divină asupra iubirii şi legăturii trupeşti. Este o gândire venită poate din lungii ani de comunism, când multora le era teamă să intre într-o biserică. Dar ce nu ştiu aceşti oameni care se joacă de-a căsătoria, având în acelaşi timp şi iluzia că sunt liberi, este faptul că iubirea lor nu numai că nu va creşte niciodată, dar în cele mai multe cazuri va fi pe cale de dispariţie, se vor blaza cu vremea şi vor dori în virtutea libertăţii lor să se despartă. Doar nu-i uneşte nimic "oficial". Sunt perechi din acestea care au convieţuit şapte, opt ani şi s-au decis: ne înţelegem bine, ne potrivim, ne iubim, acum ne putem căsători. Şi, la puţin timp după căsătorie, se despart. Paradoxal, sau doar un efect al lipsei îndelungate a harului. Ori poate după căsătorie au abandonat orice dorinţă de a fi pe placul celuilalt. În mod greşit, dau vina chiar pe legalizarea legăturii, nu pe purtarea proprie.

Când te afli însă de la bun început sub ascultarea Bisericii şi eşti cununat de Însuşi cel care a binecuvântat nunta din Cana Galileii, te întăreşti mereu în dragoste unul faţă de celălalt. Nici nu ştii când trec anii alături de soţul sau soţia ta. Ai mereu în minte clipa când ai promis în faţa altarului legătura până la moarte şi toate binecuvântările şi urările de bine pe care preotul le-a rostit atunci. Nu-ţi trece prin cap să te gândeşti să-l părăseşti pe omul de lângă tine la prima neînţelegere, căci nu vrei să-L superi în primul rând pe Hristos, care a spus: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". Legătura dintre soţi este într-adevăr o taină. Iar cine ia singur bucuriile căsătoriei fără a fi în aceasta va trăi mai devreme sau mai târziu gustul amar al lipsei de binecuvântare, dar şi remuşcarea că şi-a furat sieşi ceva inefabil şi curat, un mister frumos şi lung cât o viaţă de om.