Probleme de familie

Uniunea Europeană nu ar trebui privită doar ca o uniune politică şi economică, ci ca o familie extinsă din care fac parte toate naţiunile europene. La nivel teoretic şi declarativ, lucrurile ar părea că stau aşa, dar iată că, în mijlocul acestei noi crize, de data aceasta a datoriilor suverane, iese la iveală o altă faţă a realităţii.

De mai multă vreme se vorbeşte despre faptul că statele sud-europene au probleme cu finanţele publice. Atâta vreme cât banii curgeau în economia mondială, această constatare era doar un vag motiv de îngrijorare, legat mai degrabă estetic de buna funcţionare a instituţiilor europene. Statele din sud fiind verii mai neastâmpăraţi, care aduc o pată de culoare într-o familie puternică şi prosperă ce poate tolera de dragul armoniei şi notele discordante ale membrilor mai temperamentali.

Problemele "temperamentalilor" erau doar tolerate, atâta vreme cât nu se revărsau şi asupra altora. Acum se revarsă, şi acum deodată verii simpatici şi nonconformişti s-au transformat în musafirii nepoftiţi care beau, mănâncă şi se distrează pe banii altora. Brusc, nu mai suntem o familie, ci o corabie care începe să ia apă şi din care ar trebui aruncaţi cei care au avut nesăbuinţa de a se îngrăşa mai mult decât le putea cureaua. Popoarele europene nu mai sunt popoare-surori, ci au intrat într-o relaţie împovărătoare, în care unii muncesc şi alţii se distrează, iar acest lucru ar trebui să înceteze.

Ca în orice familie în care nu există iubire, ci doar interese, cât timp soţii erau bogaţi şi soţiile frumoase, micile infidelităţi şi accidente casnice erau uşor trecute cu vederea, când soţii au sărăcit şi soţiile s-au trecut, încep reproşurile. Iar pe măsură ce lucrurile se vor agrava, soţii vor deveni din ce în ce mai agresivi, se vor redescoperi infidelităţi mari, trădări, duşmănii uitate, până când situaţia se va otrăvi atât de rău, că soţii nici nu vor mai dori să se mai vadă vreodată, considerând căsnicia lor ca un coşmar din care vor fi bucuroşi să scape cât mai repede.

Atâta doar că Uniunea Europeană nu este o căsătorie din care poţi ieşi aşa de simplu, fără urmări. E o familie cu mulţi copii foarte frumoşi, dar şi firavi, care au nevoie de părinţii lor în permanenţă. Şi cei mai firavi dintre ei sunt pacea şi încrederea. După secole de carnagii şi războaie, Europa a reuşit să se strângă laolaltă, cu bune şi rele. Nu e o căsnicie perfectă, dar e un mare pas înainte. Are şi Europa virtuţile ei, nu numai păcate. Dar virtuţile pentru a înflori se cer a fi cultivate cu grijă, au nevoie de răbdare, perseverenţă, dragoste. Testul final al virtuţii este însă stăruinţa în faţa dificultăţilor.

Abia acum se va vedea dacă această căsnicie este făcută să dureze sau va avea soarta altor construcţii despre care se credea că nu vor pieri în veac, dar care sunt de mult oale şi ulcele. Lecţia lor ne arată că ceea ce ţine oamenii laolaltă nu sunt prosperitatea, bogăţia sau puterea, ci credinţa, nădejdea şi dragostea. În definitiv, toată această criză este un fum, care va trece, nu fără sacrificii şi durere, dar va trece ca orice altceva lumesc şi iluzoriu. Dar faptul că oamenii au ales să trăiască împreună în pace şi înţelegere, să se ajute unii pe alţii pentru a se ridica din nevoi, nu trebuie acoperit de zgomotul reproşurilor şi al egoismului îngust. Nu înseamnă că cei nesăbuiţi nu ar trebui să înceteze să se mai comporte aşa şi să plătească oalele sparte. Dar nu cu ură şi dispreţ trebuie pedepsit cel ce a greşit, ci cu dragoste şi înţelepciune, dându-i posibilitatea să înţeleagă de ce a greşit.

Ca în orice familie, ceea ce contează este ca membrii să fie solidari unii cu alţii în faţa pericolelor, jocul de-a cine este vinovat nu duce nicăieri. Din contră, ar trebui să ne folosim de această criză pentru a repune lucrurile şi relaţiile dintre noi pe o bază solidă, care să nu depindă doar de lăcomia şi egoismul nostru sau al altora, şi aşa poate vom deveni mai înţelepţi şi mai buni.