Profitorii păcatelor tinereţii

În plin proces de erotizare a spaţiului public, se mai aud şi voci care spun că sexualitatea provoacă adicţie, la fel ca alcoolul, drogurile, ţigările

Zilele trecute, un ziar naţional, care şi-a fixat ca ţintă „cititorii de elită“, preluând un subiect din presa străină, a scris că un anume actor american s-a internat într-o clinică pentru a-şi trata „dependenţa de sex“. Ştirea a fost încadrată la secţiunea „divertisment“.

Nu mai miră pe nimeni faptul că, astăzi, necazul unui om este propus mulţimii, prin canalele de informare, drept „divertisment“. A trecut vremea când la şcoală ţi se spunea că societatea interpretează ca o evidentă dovadă de proastă creştere dacă măcar zâmbeşti atunci când cineva alunecă pe gheaţă, darămite să te amuzi de problemele personale ale cuiva. Bârfa nu mai este păcat, ci o afacere în toată regula, iar topul ziarelor din România, condus fără drept de apel de tabloide, îmi susţine, fără echivoc, afirmaţia.

Dar nu despre viclenia şi lipsa de scrupule a presei vulgare vom vorbi în continuare - la urma urmei, în economia de piaţă, şi prostia, şi neştiinţa, chiar şi inconştienţa constituie potenţial de afaceri. În ştirea de care am amintit la început, deşi bine împinsă în derizoriu, e de remarcat faptul că un om s-a recunoscut înfrânt de o patimă care, în lumea de azi, e purtată pe braţe. În plin proces de erotizare a spaţiului public, ce a depăşit demult orice limită a bunului simţ, în toiul unei lupte satanice de corupere a tinerilor, de la primele semne ale ieşirii din copilărie, se mai aud şi voci care spun că sexualitatea provoacă adicţie, la fel ca alcoolul, drogurile, ţigările. Că nu e chiar atâta „libertate şi împlinire“ în comportamentul sexual ilicit, propovăduit de indivizi care ştiu să extragă profit din macularea inocenţei.

Am văzut multe pliante anti HIV/SIDA care se adresau adolescenţilor. E suspect că 90% dintre ele pleacă de la premisa că relaţia sexuală la vârsta adolescenţei e un fapt presupus, firesc, ce se petrece curent. Aceasta poate fi interpretată şi ca pe o formă subtilă de propagandă a sexualităţii la vârste precoce. Nu mai vorbim despre soclul salvator pe care este aşezat prezervativul care, dacă este folosit cu simţ de răspundere, „şterge“ orice semn de întrebare chiar şi în cazul unei relaţii efective desfăşurate, să zicem, la 14-15 ani.

Dubioase mi se par şi campaniile de prevenire HIV/SIDA „sprijinite“ de firme producătoare de prezervative. Recunosc, aparent sună foarte logic, chiar filantropic. Dar, odată cu tragerea unui semnal de alarmă cu privire la cumplita maladie, nu se creează, astfel, şi o piaţă? De ce în respectivele pliante nu este prezentată abstinenţa ca prima şi cea mai normală „metodă“ de eradicare a riscului de a contacta o boală cu transmitere sexuală? Pentru că abstinenţa nu aduce profit, desigur!

Unii vă veţi întreba: dar Statul ce face? Statul, atâta timp cât lucrurile se desfăşoară la un nivel „normal“, este bucuros să primească partea sa de profit. Totuşi, cred că, mai devreme sau mai târziu, se va interveni în sensul unei mai responsabile şi oneste educaţii a tinerilor, dacă nu chiar şi la măsuri ferme. Şi avem şi un precedent.

În urmă cu doar câţiva ani, reclamele la ţigări erau un lucru obişnuit. Industria tabacului, se ştie, rulează sume colosale. Prin impozitarea acestora, bugetele de stat primeau felii consistente. Dar cineva a făcut un calcul şi a văzut că, de fapt, ce se lua pe mere se dădea pe pere: cheltuielile presupuse de tratarea afecţiunilor cauzate de fumat, cât şi celelalte pierderi implicate de îmbolnăvirea unei persoane apte de muncă, depăşesc profiturile obţinute din impozitarea fumatului. Aşa se face că astăzi nu ne mai agasează reclamele la ţigări, în spaţiile publice locurile pentru fumători sunt strict delimitate, iar în scurt timp fumatul în încăperi închise va fi interzis cu totul.

Presimt că nu va mai dura mult până se va pune pe hârtie şi ecuaţia ce va scoate la iveală daunele – chiar şi economice - aduse unei naţiuni de promovarea iresponsabilă a libertinismului, fie şi implicit, în rândul tinerilor.

Şi uite aşa, încet-încet, vorbele sfinţilor din Filocalie, despre patimile care-l distrug pe om şi, desigur, pe toţi laolaltă - învăţături considerate multă vreme de apostolii emancipării totale drept „superstiţii“ ale trecutului - vor deveni politică de stat.

Rămâne tristeţea noastră faţă de tinerii care astăzi sunt prinşi în vârtejul pierzaniei, întinându-şi şi irosindu-şi o vârstă care ar trebui să devină temelia unei vieţi fericite şi împlinite.