„Prorocul basarabean” al Marii Uniri

Anul Centenar ne readuce în atenție o serie de perso­nalități uriașe care au luptat, fiecare după a sa putere și chemare, spre împlinirea idealului de veacuri al neamului românesc, Unirea. Luna martie pare hăruită providențial luptei românilor din Moldova de dincolo de Prut pentru revenirea lor Acasă. Dacă la finele lui martie, pe 27, vom comemora centenarul unirii Basarabiei cu România, mijlocul lui Mărțișor ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reaminti de unul dintre marii români basarabeni care, prin faptă și cuvânt, au militat pentru ca vetustul pământ moldovenesc dintre Prut și Nistru să se alipească la trupul României, de unde fusese răpit în 1812. Ne referim la preotul și stihuitorul Alexie Mateevici.

Născut în familia părintelui Mihail şi a preotesei Nadejda Mateevici, la 16 martie (stil vechi) 1888, în satul Căinari din fostul judeţ Bender, cunoscutul poet și preot de mai târziu s-a simţit atras încă din anii cei neprihăniți ai prunciei de frumuseţea slujirii sacerdotale, avându-l ca model pe destoinicul său tată. De aceea a urmat cursurile Seminarului Teologic din Chișinău, unde a împletit învățătura cu viaţa liturgică a Bisericii. Studiile seminariale au coincis cu suferința pricinuită de moartea neaștep­tată a preotului Mihail Mateevici. A suferit nespus Alexie, dar nu a deznădăjduit. Rugăciunea şi credinţa l-au făcut şi mai preocupat de a deveni un sârguincios slujitor al Sfântului Altar.

După dramatica şi grăbita despărţire de tată, Alexie s-a apucat de scris versuri. Era forma cea mai potrivită în care sufletul său plin de afecţiune faţă de neam şi credinţă s-a putut exprima. Concomitent cu pasiunea pentru poezie, viitorul preot studiază la Facultatea de Teologie din Chişinău, dar şi la Academia Teologică de la Kiev, unde-și termină un strălucit doctorat. A fost perioada cea mai intensă de studiu a vieţii sale. Un apropiat mărturisea mai târziu că „Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului”. În această etapă, doctorul în teologie a început să traducă din literatura rusă numeroase cărţi religioase, dar şi beletristică, rămânând credincios dragostei celei dintâi: cultura populară românească. A publicat studii ce oglindesc preocuparea inimosului teolog pentru trecutul poporului român, cu tradiţiile lui multiseculare. Perioada de după 1914 aduce în viaţa lui Mateevici atât împliniri, cât şi sfâşietoare tristeţi. S-a căsătorit, apoi s-a învrednicit a primi Sfânta Taină a Preoţiei, slujind și „liturghia cuvântului” ca profesor la seminarul unde, în urmă nu cu mult timp, el însuşi păşea sfios elev. Mâhnirile s-au arătat şi ele mari. România suferea din pricina atrocităţilor primei conflagraţii mondiale. Neamul urgisit, cotropit, se irosea în război; fraţii români luptau râvnind libertatea şi unirea. Sufletul tânărului preot şi poet se mistuia. Trebuia să plece pe câmpul de bătălie, lângă compatrioţi. De aceea a cerut să fie trimis preot pe front, unde, preț de aproape doi ani, a purtat haina preo­țeas­că, arătându-se, pentru bravii oșteni, părinte duhovnicesc și nu doar atât, căci a împărţit cu dânşii nenumărate lipsuri, boli și încrâncenate clipe în care moartea întindea zilnic ospăț, secerând viețile a mii de oameni. La izbucnirea primei conflagrații mondiale a activat ca preot militar al unei unităţi ruse de pe frontul din Galiţia, dar în 1916, la intrarea României în război, după cei doi ani de neutralitate, părintele Alexie şi-a cerut transferul în România, în Brigada 71 artilerie de pe frontul Tecuci-Mărăşeşti.

Multe și inedite informații despre misiunea bravului preot Mateevici pe câmpul de luptă ne oferă o carte apărută la București cu câțiva ani în urmă: volumul Poetul nemuritor, Alexei Mateevici, semnat de Florian Tucă, Eugen Siteanu şi Constantin Mincu. Din el spicuim aici câteva gânduri zămislite de misionarul părinte în zguduitoarea perioadă de înregimentare pe front: „... ieri, de ziua Sfântului Gheorghe, am slujit liturghia, iar alaltăieri vecernia într-un parc, într-o bisericuţă construită la iuţeală. Lume puţină, câţiva soldaţi din statul-major al diviziei şi câţiva ofiţeri. Şi era atâta linişte ca astăzi. Cât a durat vecernia şi liturghia nici o împuşcătură”. Preotul Alexie a trăit cu maximă intensitate încleștarea armelor, care făceau ca să se cutremure pământul și să geamă văzduhul, rămânând aproape de cei aflați în suferință aducându-L pe Dumnezeu în tranșee, așa cum reiese din numeroasele scrisori trimise acasă: „... am stat în mijlocul luptătorilor, sub ploaie de gloanţe, făcând rugăciuni şi încurajându-i să stea neclintiţi la posturi, făcându-şi datoria. Pe timpul unei aprige încleştări de la Mărăşeşti, cu crucea atârnată după gât şi cu icoana în mână, am binecuvântat şi am îmbărbătat pe luptătorii mei: «Doamne, ajută!, Cu Dumnezeu înainte! Să ne apere şi ocrotească Sfânta Cruce!»”.

Pe front, părintele Mateevici s-a îmbolnăvit de tifos. Adus la Chişinău, a ferit perdeaua acestui veac poate prea devreme, la doar 29 de ani, pe 13 august (stil vechi), 1917. Arzătoarea sa dorință nu i se împlinise încă, dar la scurt timp, Marea Unire s-a înfăptuit. La ea au luat parte nu doar cei de pe pământ, căci românii mutaţi întru veşnicie - printre ei şi părintele Alexie - au privit şi au participat în duh la bucuria naţiei lor.

Deși nu s-a bucurat de Marea Unire aici, pe pământ, a prevestit-o și a luptat pentru ea în războiul liberării, dar și al muceniciei noastre. Iată ce-i scria de la Mărășești soției sale: „Pe cerul dreptăţii şi pe cerul lui Dumnezeu vor apare în curând zorii Unirii, că vor dispare graniţele care despart oamenii uniţi între ei prin teritoriu, limbă, prin cugete şi prin simţiri, prin voinţa Celui de sus”. Același dor pentru o țară unită și l-a exprimat și în versuri. Grăitoare în acest sens este o strofă din poezia Basarabenilor, scrisă printre gloanțe și suferință în tranșeele de la Mărășești, în iulie 1917:

„... Şi toţi veţi fi un gând ş-un nume

Şi înfrăţiţi veţi făuri

Un viitor mai bun în lume,

Iar el va şti să vă îndrume.

Acolo, unde va zări

C-a voastră stea va răsări”.