Prorocul biblic, străjer al casei Domnului

De la Moise la Sfântul Ilie şi de la Samuel la Sfântul Ioan Botezătorul, de la David la Maleahi, de la Isaia la Avacum, de la Elisei la Ioil, de la Ieremia la Agheu, de la Iezechiel la Zaharia şi de la Iona din Ninive la Daniel din Babilon, lanţul de aur al sfinţilor prooroci, încorporând şi pe toţi ceilalţi, cu nume sau fără de nume, zugrăveşte icoana proorocului biblic, preînchipuire a Proorocului celui Mare, sau a Proorocului Proorocilor care este Mântuitorul Iisus Hristos. Ales din pântecele mamei precum Ieremia, chemat din tinereţe precum Samuel, învrednicit de vedenia serafimilor din templu precum Isaia, cutremurat de descoperirile carului heruvimilor precum Iezechiel şi de revelaţia Celui Vechi de Zile precum Daniel, aşezat în turnul cel de veghe precum Avacum sau în coliba contemplaţiei de la Ninive precum Iona şi răpit în carul cel de foc precum Ilie, proorocul biblic este cel care vede înainte, departe în zarea timpului, cele ce urmează să se întâmple, vestind voia şi planul lui Dumnezeu şi chemând cu trâmbiţa cuvântului poporul la pocăinţă şi la întoarcere pe calea Domnului. Proorocul este străjerul casei Domnului, duhovnicul şi sfătuitorul împăraţilor, apărătorul celor asupriţi şi mustrătorul celor nedrepţi. Proorocul este călăuză şi sfeşnic, pildă, model şi exemplu, propovăduitor şi adeseori scriitor. Proorocul este cumpănă între cer şi pământ, între legea Domnului şi fărădelegile oamenilor, între mila şi dreptatea lui Dumnezeu şi păcatele contemporanilor. Pogorând foc din cer peste Carmelul pământului, proorocul este la rândul lui stâlp de foc şi columnă în templul revelaţiei. Tăiat cu fierăstrăul sau aruncat în mare şi în groapa cu lei, proorocul este strămutat de dincolo de Iordan martor al Schimbării la Faţă, în carul de foc al Sfântului Ilie. "Mărturia lui Iisus este duhul proorociei" (Apocalipsă 19, 10).

Unic în Scriptură şi revelaţie şi scos din apa Nilului, legiuitorul poartă numele Moise. Crescut de fiica lui faraon, se învredniceşte de revelaţia rugului aprins din Sinai. După ce pedepseşte Egiptul cu zece plăgi, desparte Marea Roşie şi scoate poporul din robie după patru sute cincizeci de ani, dăruindu-i legea primită de la Dumnezeu pe muntele Sinai, după ce scoate apă din stâncă şi pogoară mană din cer. Legiuitorul face chivotul şi cortul sfânt, nimiceşte viţelul de aur şi închinarea la idoli, pedepseşte pe răzvrătiţi şi ridică şarpele în pustie, scrie cartea legii şi lasă pe Iosua urmaş al său mai înainte de a contempla ţara Canaanului şi a se săvârşi pe muntele Nebo. Moise este legiuitorul lui Israel şi al omenirii prin cele zece porunci. De aceea s-a învrednicit de a fi martor peste veacuri al Schimbării la Faţă.

Necesitatea rădăcinilor existenţiale, fiinţiale şi spirituale ale omului reiese şi din pilda Semănătorului în care ni se spune că sămânţa căzută în loc pietros "nu are rădăcină în sine" (Matei 13, 21), de aceea cei ce "n-au rădăcină în ei" (Marcu 4, 17; Luca 8, 13) nu "rodesc întru răbdare" (Luca 8, 15). Rădăcina sănătoasă şi roditoare a Sfântului Timotei a fost Sfântul Apostol Pavel, bunica sa, Loida, şi mama sa, Eunichi (II Timotei 1, 5). Rădăcina sfinţilor prooroci, apostoli şi evanghelişti a fost Hristos Cel aşteptat, Întrupat şi preaslăvit, iar pentru Petru va fi fost şi Iona, pentru Ioan va fi fost şi Zevedeu, pentru Sfântul Ioan Botezătorul va fi fost şi preotul Zaharia. Rădăcina lui Elisei va fi fost Sfântul Ilie, iar rădăcina acestuia, carul de foc. Rădăcina lui Solomon a fost David, rădăcina lui David a fost Samuel, iar rădăcina lui Samuel a fost "candela lui Dumnezeu care nu se stinsese încă" (I Regi 3, 3). Rădăcina lui Iosua a fost Moise, iar rădăcina lui Moise, rugul aprins. Rădăcina lui Iosif a fost Iacob, rădăcina lui Iacob a fost Isaac şi scara cerului, rădăcina lui Isaac a fost Avraam, iar rădăcina lui Avraam se identifică cu rădăcinile stejarului Mamvri. În sfârşit, rădăcina lui Noe este ramura de măslin şi lumina curcubeului, iar rădăcina tuturor este "pomul vieţii" (Facere 2, 9; Apocalipsă 22, 2).