Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Prozelitism şi misiune

Prozelitism şi misiune

Un articol de: Pr. Cosmin Daniel Pricop - 30 Sep, 2008

Deunăzi, s-a publicat un comunicat în care se făcea precizarea că dreptul la libertate religioasă este respectat deficitar în România, că Biserica Ortodoxă din România se bucură de nişte drepturi suplimentare de la stat în comparaţie cu celelalte culte şi desfăşoară constant acţiuni de prozelitism, mai ales în şcoală. Desigur că această afirmaţie a atras atenţia ierarhilor, teologilor, dar şi credincioşilor acestei Biserici, nevoiţi să răspundă acuzaţiei de prozelitism şi preferenţialism lansate de forul sus-menţionat.

În privinţa prozelitismului de care este acuzată Biserica Ortodoxă Română trebuie făcută precizarea, în primul rând, că acest termen, cu implicaţiile sale doctrinar-misionare, este străin învăţăturii de credinţă a Ortodoxiei de pretutindeni. Prozelitismul presupune şi înseamnă râvna la credincioşii altor biserici şi culte şi iniţial are fundamentare în creşterea numerică. De cele mai multe ori, elementele teologice specifice doctrinei unui anumit cult se împletesc, uneori nefiresc, cu elementele unui misionarism agresiv, în care primează numărul, ca şi când misiunea creştină fundamentată pe Sfânta Evanghelie nu ar avea drept primă premiză convingerea profundă a creştinului şi, mai apoi, integrarea sa într-un cadru recunoscut de ceilalţi, ci transformarea tuturor în grafice procentuale. Prozelitismul, care nu înseamnă decât misiunea creştină prost înţeleasă şi greşit aplicată, străină Bisericii Ortodoxe, pare-se că a adaptat celebrul verset din Evanghelia Sfântului Matei, transformând „mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ în „mergând număraţi toate neamurile, botezaţi-le şi, mai apoi, dacă se poate, învăţaţi-le“. Învăţătura este cea care premerge botezului şi implicit aderării la o doctrină religioasă concretizată, adică la un cult. Catehumenatul, adică forma corectă a misiunii Bisericii celei una, nici măcar nu menţiona importanţa cifrei ca determinantă pentru misiune, deşi în acea perioadă creştinismul era inferior din punct de vedere numeric. Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, o capodoperă a Ortodoxiei în ceea ce priveşte rostul şi dinamica adevăratei misiuni, abundă de dragoste reponsabilă faţă de cei care, prin Botez şi Euharistie, vor deveni părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu, aici, pe pământ. Interesul misiunii adevărate nu este creşterea numărului celor care frecventează adunările religioase, ci transformarea omului, cu puterea adevărurilor de credinţă, din om vechi în om nou. Rateurile prozelitismului ce recurge din ce în ce mai des la bani pentru a convinge sunt dovada clară a imposibilităţii receptării şi asumării mesajului hristic. Prozelitismul sare peste etapele normale şi necesare ale unei misiuni ce doreşte a propovădui teandria ca bază a realităţii. Or, Biserica Ortodoxă este cea care nu a grăbit deloc rostul lucrurilor, ci le-a plămădit în aşteptarea sfântă şi demnă a binecuvântării divine. În Ortodoxie nu se întocmesc planuri, grafice sau prognoze în legătură cu evoluţia numărului de convertiţi într-o parte sau alta a globului. Pulsul creşterii credincioşilor se referă la trăirile interioare ale acestora, singura contabilizare a acestor trăiri fiind împlinită în spovedanie. Întrebarea noastră apreciativă nu este câţi? ci cum? Aceasta este diferenţa între prozelitism şi misiune.

În al doilea rând, Ortodoxia dintotdeauna şi de pretutindeni, deci şi cea românească, a înţeles misiunea într-un chip paşnic, chip care nu presupune urmărirea şi convingerea „materialului de convertit“ (adică a membrilor altor religii sau confesiuni) cu orice preţ. În Biserica Ortodoxă misiunea este lipsită de caracterul ofensiv specific Apusului şi are marea calitate de a invita. Biserica Ortodoxă invită, nu se autoinvită, iar invitaţia este lansată de Hristos, prin preot, într-un cadru al sinergiei depline, acela al Sfintei Liturghii: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!“. Acest mesaj creştin şi eclezial s-a mulat perfect pe identitatea locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic (ei înşişi străini de ceea ce înseamnă agresivitatea), care au cunoscut o încreştinare calmă ce le-a permis să înţeleagă şi să îşi asume deplin noua religie a Mântuitorului Iisus Hristos. Încreştinarea strămoşilor noştri este străină de hotărâri imperiale precum cele ale unui Ştefan al Ungariei sau ale unui Vladimir al Rusiei, care, odată cu aderarea personală, au decretat acceptarea credinţei creştine de către toţi supuşii. Poate că şi identificarea absolută a românilor cu Ortodoxia explică incapacitatea acestora de a ceda presiunilor prozelitismului musulmanilor otomani, dar şi catolicismului rănit după reforma lui Luter şi dornic de a se reface. Numeric.

A acuza Biserica Ortodoxă Română de prozelitism înseamnă a nu-i lua în seamă istoria, înseamnă a ignora devenirea ei până în clipa de faţă, devenire care a inclus colaborarea cu celelalte biserici şi culte, atât timp cât acestea au fost ghidate de respect şi înţelegere reciprocă. Biserica Ortodoxă Română a fost şi este, în continuare, deschisă dialogului între diferitele confesiuni creştine, mărturie în aceste sens fiind participarea ei la întâlnirile ecumenice de până acum, dar şi disponibilitatea la o comunicare sinceră, în care nu atingerea unui anumit număr de credincioşi este preocuparea capitală, ci călăuzirea acestora la dobândirea unui număr de virtuţi care să înlesnească inserarea lor în comuniunea sfinţilor, comuniune în care nu contează cantitatea, ci calitatea.