Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Prudenţă şi îndrăzneală. Educaţia

Prudenţă şi îndrăzneală. Educaţia

Un articol de: Laurenţiu Gheorghe - 29 Iulie 2010

Ca să ieşim din criza economică, ne trebuie un plan, iar ca să punem în aplicare planul, ne trebuie oamenii care să vrea să îl aplice. Întrebarea este unde îi găsim pe aceşti oameni. Răspunsul este simplu, nu îi găsim nicăieri, pentru că ei nu se nasc din senin nicăieri, ci sunt rezultatul unui lung proces de educaţie care pur şi simplu nu a fost să se întâmple la noi în ultima jumătate de secol.

Nu mă refer aici doar la sistemul de învăţământ, mă refer la o realitate mai complexă, în care sistemul de învăţământ este doar o parte, partea teoretică, dar care include şi o parte practică, o parte spirituală, o parte civică, o parte politică, pe scurt, mă refer la întreaga societate. Pentru că educaţia nu se rezumă la aspectele tehnice ale sistemelor de învăţământ, educaţia se face la nivelul întregii societăţi, numai o mică parte are loc în şcoală, partea de transmitere a unor informaţii şi a dobândirii unor abilităţi specifice, restul educaţiei are loc pe parcursul întregii vieţi a unui om cu ajutorul întregii societăţi. Familia, profesia, biserica, armata, politica, toate colaborează în acest proces de educaţie continuă prin care noi învăţăm ce este binele şi răul şi cum să facem binele şi să evităm răul.

Toate aceste componente ar trebui să ofere acelaşi model de distincţie între bine şi rău, familia să completeze şcoala, biserica să inspire familia, politica să respecte biserica, şi aşa mai departe. În felul acesta viaţa noastră ar căpăta o anumită coerenţă a căutării binelui, ceea ce ar duce la o mai bună coordonare a noastră şi pe ansamblu la o viaţă mai bună, mai corectă şi mai echilibrată, în care dreptatea şi adevărul ar fi la mare cinste şi nu am avea problemele pe care le avem acum.

Acesta ar fi un caz ideal, de fapt, niciodată în istoria omenirii nu s-a întâmplat să fie o asemenea societate care să poată face binele aşa, dar au existat societăţi care măcar şi-au propus să ţintească în această direcţie.

Din nefericire, la noi această direcţie a fost abandonată înainte de vreme. Înainte ca ea să îşi producă efectele benefice care au dus la apariţia, printre altele, a ceea ce noi numim naţiunile civilizate. Când noi ne-am recăpătat libertatea de a putea urmări binele, situaţia generală s-a schimbat. Societatea modernă nu mai oferea cadrul unei asemenea educaţii coerente pentru că diversele ei componente deveniseră autonome. Familia, biserica, politica, învăţământul aveau propriile modele şi sisteme de valori care deveniseră în multe cazuri contradictorii. Ce ţi se spunea în biserică se contrazicea la şcoală, ce învăţai în familie era infirmat în politică. În acest fel nu mai puteai urmări coerent binele, pentru că nu mai exista un bine general, ci numai "bine"-uri particulare, de aici concluzia logică conform căreia tot ce poţi face este să cauţi să-ţi fie ţie bine, de vreme ce nu mai există un bine "general" asupra căruia să cadă toţi de acord.

Inevitabil această concluzie a devenit în timp vectorul principal al întregului proces de educaţie: şcoala, biserica, politica, familia nu te mai învăţau binele, ci cum să îţi fie ţie bine în diverse circumstanţe. Chiar dacă ele în teorie au alte pretenţii, ceea ce au ajuns să ofere este această idee fragmentată a binelui. Lipsa de coordonare dintre ele este văzută astăzi ca o mare realizare a libertăţii şi autonomiei umane, dar în fapt duce la pierderea libertăţii, pentru că nu mai poate opune bunului plac individual nici un argument suficient de constrângător, de vreme ce argumentele unor instituţii sunt contrazise de celelalte. În această cacofonie, nici un plan oricât de bun ar fi el nu va putea fi pus în aplicare pentru simplul motiv că fiecare dintre cei care ar trebui să îl pună în aplicare îşi urmăreşte strict binele personal.

Iată motivul pentru care nu reuşim să ieşim din criză, nu numai cea economică, ci şi din cea morală, instituţională, politică, spirituală. Atât timp cât fiecare îşi va căuta doar binele propriu, nu se va putea naşte acel efort colectiv capabil să ne scoată din această stare de dezordine. Pentru ordine este nevoie de acţiune colectivă, pentru acţiune colectivă ne trebuie un bine comun, pentru un bine comun ne trebuie o viziune coerentă asupra societăţii, iar pentru asta ne trebui o educaţie corespunzătoare. Aici pare a se ascunde un cerc vicios, dar despre el, într-un articol viitor.

"Iată motivul pentru care nu reuşim să ieşim din criză, nu numai cea economică, ci şi din cea morală, instituţională, politică, spirituală. Atât timp cât fiecare îşi va căuta doar binele propriu, nu se va putea naşte acel efort comun capabil să ne scoată din această stare de dezordine."