Psihoterapia - între sacru şi util

Între teologie, filosofie şi psihologie a existat dintotdeauna o legătură strânsă. Dacă filosofia a fost considerată ancilla theologiae, psihologia, la rândul ei, a fost o ramură a filosofiei. Ce au în comun aceste trei domenii de gândire? Au în comun efortul lor continuu de a răspunde prin mijloace şi metode proprii întrebărilor esenţiale pe care omul şi le adresează. Toate încearcă să ofere răspunsuri la întrebările care tulbură viaţa omului.

La sfârşitul secolului al XIX-lea psihologia se desprinde de filosofie, devenind o disciplină de sine stătătoare. Înfiinţarea la Leipzig de către Wilhlem Wundt, în anul 1879, a primului laborator experimental de psihologie marchează această despărţire. Pentru a intra în rândul disciplinelor ştiinţifice, psihologia a trebuit să răspundă cerinţelor stabilite de epistemologie: şi-a delimitat clar un obiect propriu de cercetare, a elaborat o teorie specifică, iar pentru verificarea acesteia şi-a structurat o metodologie proprie de investigare.

Astăzi psihologia, prin psihoterapii oferă soluţii viabile omului contemporan. Existenţa omului modern este sfâşiată între activităţile desfăşurate la locul de muncă, viaţa de familie, frustrările sociale, bucurii, insatisfacţii, dureri, toate trăite într-un ritm debusolant. Ne aflăm în secolul vitezei, iar "timpul nu mai are răbdare cu noi". Viaţa este o frământare continuă în căutarea fericirii, reprezentată în felurite chipuri: de la reala relaţie cu Dumnezeu până la reducerea vieţii la stadiul strict al existenţei doar pentru consum, societatea ne oferă o paletă largă de exemple în acest sens. Epoca în care trăim este una a vitezei şi a hipertehnologizării, dar în acelaşi timp şi a nevrozei, a depresiei, a problemelor sufleteşti, a însingurării şi înstrăinării persoanei.

Pentru cei care se opresc din acest ritm infernal, însă, şi caută o soluţie, psihologia oferă un răspuns verificat empiric şi statistic. Psihoterapiile răspund problemelor mai sus menţionate, oferindu-i omului o alternativă vrednică de luat în seamă. Întrebarea pe care ne-o punem însă este legată de relaţia dintre acest răspuns oferit, şi sacru, care în definiţia lui Mircea Eliade "se manifestă întotdeauna ca o realitate de un cu totul alt ordin decât realităţile "naturale"". Aşadar, ne punem întrebarea: cât din demersul terapeutic ţine de "natural" şi cât de raportarea la supranatural?

Un număr însemnat de concepte religioase la nivel teoretic, de simboluri utilizate, cât şi de elemente relaţionate cu sacrul la nivelul metodelor utilizate indică o strânsă relaţionare între procesul terapeutic şi realitatea religioasă în general. Amintim, între conceptele utilizate de psihologie: inconştientul colectiv, arhetipurile, mandalele, procesul de individuaţie, sinele transcendent, animalul totemic, religia totemică etc. Carl Gustav Jung discută despre legătura existentă între transcendental (inconştientul colectiv, arhetipuri) şi transcendent (Dumnezeu), iar Lucian Blaga, în Trilogia Cunoaşterii, continuă acest demers prin noţiunile de noologie abisală şi misterul existenţial central (Marele Anonim).

Aceste referiri sunt lapidare şi nu surprind decât o frântură din ceea ce putem afirma ca fiind prezenţa elementului religios în cadrul psihoterapiilor. Psihanalitic vorbind, chiar şi reducţionismul unora dintre gânditorii psihologiei, printre care se numără chiar Siegmund Freud, legat de realitatea religiei, nu face altceva decât să ne indice importanţa pe care simbolul şi conceptul religios le au pentru această disciplină ştiinţifică. Religiosul este o realitate simţită şi demnă de luat în considerare în cadrul psihoterapiilor.

Faptul că demersul psihoterapiilor este unul cât se poate de util pentru existenţa omului nu poate fi pus la îndoială. Beneficiile pe care le oferă vieţii omului sunt imense. Rămâne deschisă însă întrebarea legată de finalitatea actului terapeutic. Unde se opresc metoda terapeutică şi activitatea terapeutului? Se rezumă doar la un demers temporar de rezolvare a unor probleme, sau îşi joacă potenţialul rol de praeparatio pentru sufletul omului? Răspunsul la această întrebare depinde doar de modalitatea în care psihoterapia va găsi să se raporteze la sacru, de care, după cum observăm, nu este deloc străină.