Punerea la încercare

Adesea, în imaginarul cotidian, începutul unui post se traduce imediat şi în mod legitim prin "a sosit vremea ispitelor, a punerilor la încercare". În faţa acestui avertisment alarmant, atitudinea curentă este cea a pregătirii pentru respingerea asaltului tentaţiilor, abaterilor, deraierilor spirituale. Însă, de şi mai multe ori, gestul ascetic al postirii este deformat prin înţelegerea lui din perspectiva unei competiţii cu noi înşine, cu ceilalţi, cu ispititorii voluntari sau involuntari. Cei care cad în capcana ispitelor sunt, de multe ori, plasaţi în loja descalificaţilor. Ai greşit, ai părăsit concursul. Data viitoare poate vei avea mai mult succes!

Cu toate acestea, reaşezarea postului în matca sensului său poate aduce o corectă, eficientă şi angajantă percepţie a gestului ascetic. În cadrul celor patru mărturisiri ale Evangheliei "după Scripturi" şi potrivit receptării acestora - de la avva Antonie, Grigorie de Nyssa, Ioan al Crucii până la Siluan Athonitul -, încercarea nu este gândită din perspectiva unui rău accidental, a unei piedici insidioase sau a unei regretabile slăbiciuni. Ispita nu este întâmpinată cu frisoane bigote sau cu nedumeriri iluministe. Ci, ocolind critic poziţia variilor forme ale dualismului gnosticist care recuperează ispita în schema complicităţii cu demiurgul, teologia creştină gândeşte încercarea din perspectiva catalizatorului a ceea ce a fost dat. Ea este testul prin care este verificată metabolizarea revelaţiei. În laboratorul ascetic al îndumnezeirii, ispita este procedura regală a discernerii esenţei prin coborârea în starea de nigredo, procedeul prin care "aurul sau arama sunt date pe faţă".

De cele mai multe ori, când se referă la ispită, evangheliile vorbesc despre grecescul "peira", cuvânt al cărui câmp semantic trimite către "încercare", "test", "probare", "experiere", "experimentare". Suntem plasaţi, astfel, într-un lexic adecvat deprinderii de a verifica sau aşteptării de a fi încercat, câteodată chiar în felul în care piraţii îi încercau pe cei care se considerau a fi navigatori trecuţi prin furcile caudine ale oceanului dumnezeirii.

În cazul tradiţiei creştine, actul ispitirii este iniţiat de episodul originar al căderii adamice (Geneza 3). Amplu comentat de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creştine, episodul relevă încercarea fondatoare prin care omului îi este testat statutul de chip (eikon) al lui Dumnezeu. Potrivit acestei interpretări, căderea omului semnifică pierderea "naturii" de imagine a divinităţii creatoare. Altfel spus, este vorba despre descoperirea inabilităţii de a oglindi, de a depozita sau de a reprezenta, fără pată, voinţa, legea, esenţa lui Dumnezeu. Referindu-se la episodul ispitirii adamice, Sfântul Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662), reper al Ortodoxiei în cadrul celui de-al treilea Conciliu ecumenic de la Constantinopol (680-681), sublinia faptul că, prin intermediul promisiunii de a deveni asemenea divinităţii, şarpele i-a testat omului abilitatea de a oglindi divinitatea, de a primi şi de a-L reflecta pe Unul Dumnezeu (Sfântul Maxim Mărturisitorul, "Răspunsuri către Talasie", Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. III, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 156-158).

Importanţa încercării pentru itinerarul anagogic al întâlnirii cu Dumnezeu este exemplar ilustrată într-una dintre apoftegmele Părinţilor din pustia Egiptului. "Se spunea despre avva Ioan cel Pitic că, odată, l-a rugat pe Dumnezeu şi i-a ridicat patimile, devenind fără griji. S-a dus la un bătrân şi i-a zis: "M-am liniştit, nu trebuie să mă războiesc cu nici o patimă". Bătrânul îi zice: "Du-te şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dea războiul înapoi, ca să-ţi revină zdrobirea şi smerenia pe care le aveai. Sufletul înaintează războindu-se". S-a rugat şi, după ce a primit din nou războiul, nu mai cerea să-i fie luat. Acum zicea: "Dă-mi, Doamne, răbdare în lupte"" (Avva Ioan cel Pitic, 15, Patericul, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 161-162). Sensul povestirii mărturiseşte nu doar funcţia ispitei şi a cauzei eficiente a acesteia, patima. În acelaşi timp, pilda ilustrează felul în care încercarea a fost instituţionalizată în practica ascetică. Pasajul ne clarifică faptul că, în mediul monahal, laborator al experierii divinităţii, ispita oferă mijlocul asumării revelaţiei prin procedeul recapitulării acesteia. Noaptea duhovnicească reprezintă iadul în care fiecare credincios trebuie să-şi ţină mintea fără a deznădăjdui, ci doar sperând la repetarea manifestării lui Dumnezeu.

Reaşezarea postului în matca sensului său poate aduce o corectă, eficientă şi angajantă percepţie a gestului ascetic."