„Punţi“ către Dumnezeu şi către oameni

Într-o lume în care mii de kilometri pot fi parcurşi în doar câteva minute, distanţa cea mai însemnată şi mai dificil de parcurs rămâne cea dintre oameni. Chiar şi atunci când, fizic, sunt aproape, oamenii pot fi, spiritual, la distanţe uriaşe unul faţă de celălalt.

Depăşind stadiul facil al lamentărilor filosofice postmoderniste, părintele Dumitru Stăniloae explică, într-una din lucrările sale, care este natura acestor distanţe dintre oameni şi, mai ales, cum pot fi ele parcurse cu uşurinţă. Bunăvoinţa faţă de celălalt, rugăciunea pentru el sau încrederea sunt doar câteva dintre „punţile“ pe care le putem arunca spre tărâmul îndepărtat al celuilalt. Dacă a iniţia astfel de acţiuni rămâne un deziderat şi un sfat bun de urmat, a răspunde bunelor intenţii ale celuilalt reprezintă, în viziunea marelui teolog creştin, o necesitate şi o datorie absolută pentru fiecare dintre noi.

O trăsătură caracteristică a societăţii secularizate este aceea că omul se simte mult mai singur decât în societatea de ieri, în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte, astăzi, nevoia de a se ruga, poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că, prin rugăciune, se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi, în dialog cu el, prin toate lucrurile, şi el însuşi îl vede şi îl înţelege pe Dumnezeu, prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită, a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit.

Dar, cel care se roagă aruncă şi spre semenii săi punţi mai consistente decât punţile fragile şi superficiale ce se găsesc într-o societate secularizată. În fond, toţi oamenii doresc astăzi, mai mult ca niciodată, astfel de punţi. Dar ei nu au descoperit faptul că aceste punţi nu se pot afla decât prin rugăciune. După convingerea noastră, cei ce se roagă pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi, pentru ca aceştia să le primească şi să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri.

Dialogul desăvârşit

Sfântul Isaac Sirul spune: „Sileşte-te, când te întâlneşti cu aproapele tău, să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Sărută-i mâinile şi picioarele şi laudă-l chiar pentru virtuţile pe care nu le are. Iubeşte-i pe păcătoşi, dar urăşte faptele lor şi nu-i dispreţui pentru greşelile lor. Căci, prin acestea şi prin unele ca acestea, îi atragi spre bine. Sfântul Simeon Noul Teolog spune mai mult: „Domnul a primit să ia asupra Sa faţa fiecărui om lipsit şi să Se unească cu fiecare, ca nici unul dintre cei care cred în El să nu se înalţe împotriva fratelui său, ci, fiecare, văzându-l pe fratele şi pe aproapele său ca pe Dumnezeul său, să se socotească pe sine însuşi atotpreamic faţă de fratele său, ca faţă de Făcătorul său; şi să-l cinstească şi primească întocmai ca pe Acela, şi să-şi deşerte toate averile spre slujirea Lui, precum şi Hristos şi-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră“.

Legătura fiecărui om, prin cuvânt cu celălalt, este atât de absolută, că trebuie să răspundă în mod necondiţionat chemării lui şi, de asemenea, eu însumi trebuie să fac apel la el, în mod necondiţionat. Nimeni nu poate scăpa de răspundere, nu poate evita răspunsul la chemarea celuilalt. Şi dacă răspunsul meu este negativ, nu pot să scap de nelinişte. Acest caracter absolut al legăturii noastre prin cuvânt înseamnă că, prin cuvânt, suntem legaţi în Dumnezeu-Cuvântul însuşi. El însuşi face apel la mine, prin chemarea semenului meu, iar eu trebuie să răspund semenului meu ca lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu Însuşi l-a pus pe semenul meu în situaţia de a apela la mine şi tot El m-a pus şi pe mine în faţa acestuia cu datoria de a-i răspunde şi de a face apel la el. Şi bucuria pe care ne-o face prin răspunsul pozitiv al unuia faţă de celălalt este o bucurie care ne vine şi pe care ne-o dăruim tot din partea lui Dumnezeu. Legătura noastră prin cuvânt pretinde deci desăvârşirea sa în iubire. Aproapele constituie cuvântul ontologic viu şi de-viaţă-făcător al lui Dumnezeu către noi şi, la rândul meu, eu sunt cuvântul ontologic viu şi de-viaţă-făcător al lui Dumnezeu către aproapele meu. De aceea, e absolut necesar să ne răspundem. Ne chemăm şi ne răspundem unul altuia, pentru că Dumnezeu face apel la noi, prin alţii, şi la alţii, prin noi, şi tot Dumnezeu răspunde în răspunsul meu şi în răspunsul lor. Celălalt şi cu mine suntem persoane ipostatice după chipul lui Dumnezeu-Cuvântul şi al puterii lui Dumnezeu-Cuvântul, mai cu seamă în apropierea Lui de om. Sunt prins, astfel, într-un dialog ontologic care îşi are rădăcinile în Dumnezeu, în dialogul Sfintei Treimi. De mine depinde numai modul răspunsului şi, poate, şi al apelului. Dacă apelul şi răspunsul sunt rele, atunci noi desfigurăm dialogul şi, prin aceasta, şi fiinţa noastră, dar nu le suprimăm. Ne torturăm, dar nu ne uităm. Gândindu-mă la Dumnezeu atunci când aproapele face apel la mine, când văd că are nevoie de mine sau bucurându-mă de prezenţa şi atenţia lui, eu ascult porunca lui Dumnezeu şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul şi pentru cuvântul pe care mi le adresează prin acela. Dialogul meu cu aproapele este, în acelaşi timp, dialogul meu şi dialogul său cu Dumnezeu. Dar, acest dialog nu se realizează într-un mod desăvârşit, atât între noi oamenii, cât şi între fiecare din noi şi Dumnezeu, decât sub forma rugăciunii, adică atunci când ascult chemarea celuilalt şi îi răspund în duhul rugăciunii şi dacă mă rog în ambianţa acestui dialog şi pentru a găsi capacitatea de a sluji. În rugăciune, eu mă sensibilizez cu totul faţă de celălalt, aşa cum o cere dialogul.

„Am pierdut umanitatea, pentru că am devenit solitari“

Dialogul, şi deci dialogul desăvârşit în duh de rugăciune, trebuie să se facă nu numai prin cuvintele rostite, dar şi prin cuvintele întrupate în faptele de întrajutorare şi, atunci când e nevoie, în faptele de milostenie. Prin fapte, noi ne oferim mai mult încă unul altuia şi lui Dumnezeu. De aceea, rugăciunea pentru celălalt trebuie să fie unită cu fapta pentru el şi, atunci când trebuie, cu milostenia.

Sfântul Isaac Sirul spune: „Nimic nu poate apropia aşa de mult inima de Dumnezeu ca milostenia“. Sau: „Dacă ai ceva mai mult decât cere trebuinţa zilei, împarte săracilor şi, apoi, vino şi adu cu îndrăzneală rugăciunile tale“. Sau: „Să biruiască în tine pururea cumpăna milosteniei, până ce vei simţi în tine mila lui Dumnezeu faţă de lume“. Sau: „Iubeşte-i pe săraci, ca prin ei să dobândeşti şi tu mila lui Dumnezeu“. Sau: „Seamănă milostenia cu smerenie şi vei secera milă la judecată“, căci „inima împietrită şi nemilostivă nu se curăţă niciodată“. De aici, Sfântul Isaac Sirul trage concluzia că omul milostiv este un adevărat medic, mai întâi, pentru sine însuşi, îndepărtând din fiinţa sa patimile. Milostenia şi iubirea de ceilalţi produc lumină în propriul său suflet şi, astfel, cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu. O viaţă pur individuală este oarbă şi atee. Am pierdut umanitatea, pentru că am devenit solitari. Dar rugăciunea pentru celălalt trebuie făcută în aşa fel, ca să poţi să simţi durerea lui pe propria ta durere. Prin aceasta te înfăţişezi lui Dumnezeu, purtându-l pe celălalt în tine şi poţi să te apropii de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea faţă de celălalt care merge până la însuşirea durerii lui de către tine, căci, dacă Dumnezeu este iubire, El nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire faţă de celălalt. În aceasta se arată preoţia universală a laicilor, care îi face să se roage, unii pentru alţii. Aceasta face uşor de înţeles rugăciunea preotului comunităţii pentru toţi credincioşii din parohia sa. Din puterea lui Hristos Care ne ia la Sine prin jertfa Sa, continuată într-un mod tainic, preotul primeşte puterea de a face acelaşi lucru. Sfântul Isaac Sirul spune: „Acoperă-l pe cel ce a greşit când nu ai nici o păgubire din aceasta şi îl vei face sa aibă curaj, iar pe tine însuţi, în stare să porţi mila Stăpânului tău. Sprijină-i, cu cuvântul, pe cei slabi şi întristaţi cu inima şi te va sprijini şi pe tine dreapta Celui ce poartă toate“. (pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 2003)