Puterea credinței

Dintotdeauna, însă mai cu seamă în societatea noastră există o tendință dominantă spre promovarea diferitelor modalități de deținere a puterii sau măcar a rezistenței, drept un ideal vrednic de valoarea omului și în special a tânărului. Și, desigur, avem de-a face cu un spectru foarte larg de manifestări, începând de la puterea fizică, trecând prin cea economică și politică și până la cea magică, ce și-a dezvoltat în ultimul timp o spectaculoasă extensie în spa­țiul virtual, unde se pot observa cel mai bine atât preocuparea pentru putere, cât și dorința de dominație, prin acțiuni de control al conștiinței și de manipulare a indivizilor, fapt ce constituie legea nescrisă a lumii virtuale. Ba chiar viitorul se profilează într-un univers dominat de cei care dețin o anumită „forță”, așa cum se „profețește” în celebra serie „Războiul Stelelor”. Da, trebuie să recunoaștem că puterea reprezintă un lucru foarte tentant, de orice natură ar fi ea, pentru oricine, chiar și pentru un copil. Aceasta întrucât puterea devine într-o minte naivă modul conservării existenței, al rezistenței în fața atacurilor societății potrivnice și semnul distinctiv al unei deplinătăți, care conferă individului un statut special în ochii lumii sau cel puțin așa este format el să creadă. Mai ales când în sprijinul acestor aspirații vine o întreagă psihologie – e vorba de școala lui Alfred Adler –, a cărei orientare așază pe piedestal voința de putere, văzută a reprezenta forța motivațională majoră a omului, prin care el se exprimă și își structurează personalitatea. Prin această prismă devine limpede de ce pentru mulți aspirația spre putere constituie chiar și la nivel inconștient unul dintre scopurile capitale ale existenței.

Astfel ne apare într-o prezentare sinoptică contextul actual în care dorința de putere își gă­sește cei mai mulți și mai rafinați stimuli, în vederea obținerii și a păstrării ei. Există însă o lipsă majoră în tot acest tablou, care se cheamă orientarea morală a puterii. Iar această lipsă este atât de neînțeleasă, încât societatea profană nu suportă defel vreo discuție despre moralitatea puterii, ci doar despre obținerea ei. Și doar așa se poate explica faptul că există un fel de putere, care nu numai că nu este promovat, ci este cu totul ignorat, dacă nu chiar eliminat din spațiul public. Este vorba despre puterea credin­ței.

În accepțiunea multora credin­ța este asociată cu un soi de slăbiciune, cu un fel de resemnare în fața lumii care se mișcă pe alte coordonate și care ne apare totdeauna ca deținătoare a tuturor formelor de putere. Totuși, această perspectivă nu este deloc adevărată. Puterea credinței reprezintă un fenomen care, deși nu se manifestă după caracteristicile lumii, posedă o forță neobișnuită în stare de a răsturna și de a schimba societatea din temelii. S-a văzut aceasta de-a lungul istoriei Bisericii, de nenumărate ori. Dar creștinii de cele mai multe ori nu conștientizează puterea pe care o dețin sau nu o pun în lucrare sau se tem de lume, întrucât lumea recurge deseori la intimidarea lor. Însă, în cazuri de acest fel, Apostolul Ioan amin­tește că teama nu se justifică, întrucât „mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4, 4). Și noi cunoaștem că acest îndemn este fundamentat chiar pe valoarea persoanei lui Hristos, Care este „Puterea și Înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1, 24).

Iar puterea credinței stă în făptuirea binelui și în afirmarea adevărului. Aceste fapte lumea nu le poate cuprinde și se teme de ele, pentru că eșafodajul ideologiilor ei se întemeiază pe falsuri, iar cel mai mare dintre ele este acela că lumea fenomenală e veșnică și constituie singura rea­litate. De aceea, toate tipurile de putere pe care le cultivă societatea profană sunt astfel concepute încât individul să rămână captivul lumii. Ori puterea crești­nului stă tocmai în faptul că el nu crede în cele ce se văd, ci pune preț pe cele ce nu se văd, „fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice” (2 Cor. 4, 18).

Prin puterea cre­dinței el nu doar își conservă existența pământească, ci o și poate înveșnici fără frică printre acele lucruri care nu se văd cu ochii trupești, depășind perspectiva materialistă, pe care de altfel o posedă și ochii necuvântătoarelor. To­tuși, nu trebuie uitată o particularitate a puterii credinței: ea se dobândește prin lepădarea tuturor formelor de putere lumească și orice strădanie pentru dobândirea unei puteri lumești conduce la pierderea puterii credin­ței.