Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Puterea de a-i vedea pe ceilalţi

Puterea de a-i vedea pe ceilalţi

Un articol de: Mihai Gojgar - 18 Ianuarie 2010

În duminica dinaintea începutului Triodului, perioada pocăinţei prin excelenţă din cursul anului bisericesc, avem senzaţia că se continuă relatarea evanghelică din urmă cu o săptămână, atunci când, în finalul pericopei, Mântuitorul Hristos îi invită pe toţi la schimbarea cugetelor şi vieţuirii, pentru a se pregăti cum se cuvine de venirea împărăţiei harului: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). În duminica de ieri, a XXXII-a după Rusalii, transformarea interioară ne este exemplificată printr-un personaj foarte cunoscut al Sfintei Scripturi, Zaheu, eroul fragmentului citit în această zi (Luca 19, 1-10).

Zaheu era un vameş, ba chiar, mai-marele vameşilor. Ce însemna aceasta? Bogăţie acumulată pe căi necinstite, trădare a neamului său, înşelare a conaţionalilor, colectare de taxe mai mari decât era cazul pentru binele cotropitorului roman, dar, mai ales, luxul personal. Era un personaj odios. Toţi vameşii erau ticăloşi, paginile Sfintei Evanghelii o certifică: Mântuitorul şi Sfântul Ioan Botezătorul condamnă ferm practicile şi abuzurile acestor colectori de taxe. Dar, să ne concentrăm pe evenimentul întâlnirii lui Zaheu cu Hristos Domnul.

Aglomeraţie, oameni nerăbdători să ajungă în proximitatea lui Iisus, fiecare doritor să audă un cuvânt bun sau, mai degrabă, să i se împlinească o cerinţă, o doleanţă, mulţi îmbulzindu-L, gălăgie specific orientală. Zaheu, „mic de statură“, curios? Mai mult de atât?, se urcă într-un dud şi aşteaptă ca Mântuitorul să treacă pe acolo. El face un efort ciudat pentru un om bogat, un om cu nume în oraş, chiar dacă un renume prost. Probabil că îl aştepta nerăbdător să îl vadă pe Cel despre Care toată lumea vorbea, Profetul, Vindecătorul, Învăţătorul. Nu cumva însă era o căutare de alt gen? Zaheu voia mai mult decât să vadă cum arată Iisus, undeva, în sufletul său, se aştepta la un declic, spera să se întâmple ceva care să îl privească personal, aşa cum se scrie şi în Psalmi, „adânc pe adânc cheamă“ (Ps. 41, 9). Şi nădejdea lui s-a transformat în realitate. Hristos, Cel îmbulzit de mulţimi, înghesuit de cerinţele egoiste ale lumii, grijuliu cu fiecare, are timp să arunce o privire în ochii lui Zaheu, să îl surprindă pe acesta total. „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân“ (v. 5).

Vă imaginaţi uimirea vameşului, bucuria neţărmurită a acestuia. Zaheu visa la aşa ceva, dar nu avea nici un motiv să creadă că Fiul lui Dumnezeu ar fi intrat în casa lui, a unuia care jefuia practic pe semenii săi. Nici măcar nu ar fi îndrăznit să se adreseze unui Om Sfânt. Este marea lecţie pe care ne-o oferă Domnul: El nu se uită la patimile noastre, ci mai întâi la dispoziţia noastră de a ne schimba. Nu la nevrednicie, ci la posibilitatea înălţării spirituale. Iisus a luat gestul urcării lui Zaheu în dud ca o dorinţă de a-şi înălţa şi sufletul către Dumnezeu. Şi S-a dus în casa lui şi i-a spus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut“ (v. 9-10).

Cu ce rămânem după această pericopă? Cu necesitatea schimbării inimilor noastre. Cu speranţa că Dumnezeu nu ne judecă la fel de aspru ca semenii, El fiind singurul Care ştie „inima tuturor fiilor oamenilor“ (III Regi 8, 39). Că Hristos remarcă mereu partea noastră bună, fără să mai pomenească ceva de păcatele noastre. Că Dumnezeu reacţionează iubitor la cel mai mic gest de apropiere venit din partea noastră. Zaheu este modelul celui care este surprins că Cineva îl înţelege, îl acceptă aşa cum este, dar îl şi ajută să se schimbe. Şi, atunci când avem convingerea că nu suntem singuri în lepădarea patimilor noastre, fie că este vorba de vicii, fie că este vorba de egoismul născut şi crescut în singurătate, putem avea explozia aceea de bucurie, cum a avut-o vameşul celebru din această duminică.

Însă, este esenţial să ne vadă cineva. Şi cum toţi obişnuim să ne jucăm „de-a v-aţi ascunselea“ cu cei de lângă noi, să ne străduim să vedem frumuseţea oamenilor de lângă noi, fie că sunt ascunşi în dud, la colţ de stradă sau trei etaje mai jos de apartamentul nostru.