Puterea lui Dumnezeu şi golirea omului

În paginile Sfintei Scripturi se face foarte des referirea la pute­rea lui Dumnezeu. Sfân­tul Apostol Petru îşi începe pre­dica de la Cincizecime cu a­ces­te cuvinte: „Pe Iisus Na­za­ri­nea­nul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe ca­re le-a făcut prin El Dum­nezeu în mijlocul vostru, precum voi ştiţi“ (F.A. 2, 22). Vin­de­­cările, în­vierile, tămă­duirile şi exorci­ză­rile săvârşite de Mân­tuitorul Hris­tos sunt în acelaşi timp: ac­te de putere (gr. dinamis), sem­ne (gr. semeion) şi minuni (gr. te­ras sau tauma) sau lucrări (gr. ergon). Dintre toate de­nu­mi­­rile ne vom referi numai la ter­menul dinamis care poate fi tra­dus prin putere sau acte de pu­tere. În cele mai multe ca­zuri, atunci când este folosit de au­torii biblici, dinamis se refe­ră direct la lucră­rile lui Dum­nezeu. Puterea este o preroga­ti­­vă absolută a dum­­nezeirii, iar Sfân­ta Scrip­tură doreşte să ne a­rate clar că omul trebuie să se ra­porteze la Dumnezeu ca la „Sin­gurul Pu­ternic“ şi „Sin­gu­rul Stăpânitor“. Dinamis are o sem­nificaţie mul­tiplă în Sfânta Scrip­tură. Atunci când este în le­­gătură cu Dum­nezeu, dina­mis de­sem­nează: o putere care se re­gă­seşte într-o Persoană divi­nă prin natura acesteia şi este o­ferită (pusă înainte) de a­ceas­tă Persoană pentru a fi folosită de altcineva, puterea de a să­vâr­şi minuni, putere venită din sfin­ţenie, capabilă să să­vâr­şeas­că lucrări dumnezeieşti. Ar­han­ghe­lul Gavriil îi spune lui Zaharia că Botezătorul Ioan „va merge înaintea Lui (Hris­tos) cu duhul şi cu puterea lui Ilie“ (Lc. 1, 17), referindu-se la ha­rul profetic al pruncului. A­pos­tolii sunt întrebaţi de căpe­te­­niile şi cărturarii iudeilor: „Cu ce putere sau în al cui nu­me aţi făcut voi aceasta?“ (F.A. 4, 7). Apostolul Pavel spune că Îm­părăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20). Puterea lui Dum­nezeu se descoperă în oamenii ne­putincioşi: „Şi avem comoara a­ceasta în vase de lut, ca să se în­­vedereze că puterea co­vâr­şi­toa­re este a lui Dumnezeu şi nu de la noi“ (II Cor. 4, 7). Cu­vin­te­le Mântuitorului nu transmi­teau numai învăţătura dumnezeiască, ci şi puterea dumnezeiască: „Şi frică li s-a făcut tu­turor şi spuneau unii către al­ţii, zicând: Ce este acest cuvânt? Că porunceşte duhurilor ne­curate, cu stăpânire şi cu pu­te­re, şi ele ies“ (Lc. 4, 36). Pu­te­rea dumnezeiască este trans­mi­­să şi oamenilor: „Şi chemân­du-i pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stă­pâ­ni­re peste toţi demonii şi să vin­dece bolile“ (Lc. 9, 1). Ne­cu­noaş­terea puterii lui Dum­nezeu duce la rătăcire de la cre­dinţă (Mt. 22, 29). Puterea lui Dumnezeu izvorăşte din Per­soanele dumnezeieşti spre oa­meni, pe care îi vindecă, îi sfin­ţeşte, îi consacră, îi restabi­leşte în starea de normalitate, îi readuce la viaţă (Mc. 5, 30; Lc. 5, 17; 6, 19; Mt. 24, 30). Pu­te­rea dumnezeiască este iz­vo­rul şi baza puterii şi autorităţii lu­meşti care nu se pot întemeia în sine, ci îşi găsesc legiti­mi­­tatea şi menirea atunci când ex­primă puterea unică a lui Dum­nezeu. Cum este posibil ca omul să exprime în viaţa lui şi în lume puterea lui Dumnezeu? Răs­punsul poate fi aflat din cu­vin­­tele Sfântului Apostol Pavel, ca­re zice despre Mântui­to­rul Hris­tos că „S-a deşertat (golit) pe Sine, chip de rob luând, fă­cân­du-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascul­tă­tor făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Fl. 2, 7-8). Pentru a exprima puterea lui Dumnezeu omul trebuie să se lepede de puterea sa, să se go­lească aşa cum se varsă con­ţi­nutul unui vas, în care, mai a­poi, Dumnezeu să toarne din ale Sale. Imaginea omului ca un vas care trebuie să fie plinit de Dumnezeu exprimă depen­den­­ţa făpturii create de Crea­to­rul său, dar şi că, într-un mod ne­­greşit, Dumnezeu nu va ră­mâ­ne dator omului, nu va lăsa va­sul gol, ci-l va umple cu apa vie, cu harul Său astfel ca nu­me­l­e Lui să fie preaînălţat. De ace­ea, Pavel după ce pome­neş­te de golirea şi smerenia Mân­tu­itorului, aminteşte şi de răs­pla­ta lui Dumnezeu: „Pentru ace­ea, Dumnezeu L-a prea­înăl­ţat, şi I-a dăruit Lui nume, care es­te mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot ge­nun­­chiul să se plece, al celor ce­reşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt“ (Fl. 2, 9-10).