Răbdarea, virtutea făcătoare de virtuţi

Faptul că nimeni nu contestă importanţa răbdării nu implică, prin el însuşi, o suficientă înţelegere a acesteia. Măsura în care răbdarea este importantă este una şi aceeaşi cu măsura în care graba de a crede că am desluşit şi dobândit răbdarea este toxică şi nocivă. Chestiunea este cu atât mai delicată cu cât sufletului îi este mult mai uşor să-şi dea seama de toxicitatea ajunsă în trup decât de cea ajunsă în el însuşi.

Acceptarea laşă a răului de orice fel, „răbdarea” nedreptăţii ca şi când ar fi dreptate sau chiar exercitarea acesteia nu sunt, în pofida unor aparenţe uneori seducătoare, decât forme ale nerăbdării, ale grabei de a ne fi obţinut condiţii interne şi externe cât mai bune - deoarece anterior dobândirii acestora se dobândesc, în chip firesc, criteriile şi standardele de căutare şi apreciere a oricăror condiţii, iar dobândirea lor pripită revine la a le dobândi, desigur, prost. Când libertatea, cel mai mare dar primit de noi, este rău folosită sau, pur şi simplu, nu este folosită, atunci, în loc de dar, pare blestem. Amânarea învăţării şi a înţelegerii oricăror noi orizonturi spirituale superioare celor vechi, a oricărui urcuş al eului nu este nicidecum rezultat al răbdării, ci, dimpotrivă, al nerăbdării de a ne simţi mai bine în chip rapid şi imediat. Ar fi oare profitabil să acordăm sensuri nu numai diferite, ci chiar opuse expresiilor „a răbda” şi „a avea răbdare”? Se poate spune că răbdăm să rămânem afundaţi în felurite noroaie puturoase sau chiar să fim afundaţi mai rău, de către alţii ori de către noi înşine, în loc de a avea răbdarea construirii mijloacelor adecvate şi găsirii momentelor prielnice extragerii şi înălţării noastre, necontenite, spre mai bine? Mi se pare limpede că nu şi că, în măsura în care am face-o, am ceda, pueril, unor porniri paralogistice şi caraghioase; conceptul răbdării s-ar putea lua atunci pe sine ca obiect. Enunţuri cum ar fi „X îşi rabdă propria nerăbdare”, sau „Y e nerăbdător în a-şi dobândi răbdarea” (de unde întrebări aporetice, ca de pildă: „cum este X?”, „este răbdător?”, „este nerăbdător?” etc.) au doar aparenţă propoziţională, fiind în realitate doar nonsensuri.

Ceea ce, din lipsă de răbdare, se evită mult prea des şi cu pierderi incalculabile este efortul sinelui, ca efort spiritual. Starea de bine pentru orice om este întotdeauna o stare internă. Preferăm, din păcate, să săpăm şanţuri, să mutăm ziduri, să schimbăm cu linguriţa locul vreunui lac - dar să nu forţăm, nici măcar puţin, actuala structură a sinelui. Oricât ne-ar fi casele de frumoase, mobilierul de preţ, conturile pline de bani - toate acestea rămân inexorabil în afara eului, iar în eu, în locul realităţilor fizice îndelung trudite ne parvin doar imaginile ireale ale acestora. Încăpăţânarea infantilă de a ne recunoaşte în astfel de rezultate, de a le considera realizări ale noastre, adică de a le conferi realitate spirituală nu numai că nu bucură propriu-zis pe nimeni, dar este chiar sursă dovedită de psihomorbiditate. Confortul material este desigur dezirabil, dar - să nu ne mai furăm singuri căciula - importanţa sa este, pentru orice om, doar una secundară şi, pe deasupra, devine depersonalizant (de pildă, deprimant) când i se conferă rolul tragic de a substitui confortul spiritual, în loc de a i se adăuga acestuia, cum se cuvine, de pe o treaptă inferioară.

Cultivarea sinelui, ca realitate eminamente spirituală, reclamă mai întâi o reorganizare completă, o scoatere de sub semnul performanţei grăbite şi punerea sa sub semnul răbdării; paradoxal, și performanţele şcolare vor fi astfel incomparabil mai mari şi mai bune decât acum, când sunt tratate ca scopuri şi nu ca mijloace. Din cauza lipsei de răbdare în obţinerea de rezultate, profesorii (şi, după ei, toţi ceilalţi) se raportează la cunoştinţe, grobian şi aberant, ca la lucruri, la realităţi fizice accesibile empiric. Dacă un lucru, un borcan cu murături, să zicem, zace nefolosit pe un raft amar de vreme, atunci lucrul acela este sigur nefolositor, iar efortul dobândirii sale în trecut este inutil şi nejustificabil. Similar, dar cu totul defectuos şi ilegitim, se consideră că dacă anumite cunoştinţe predate şi însuşite în şcoală nu mai sunt apoi cerute în rezolvarea problemelor specifice cutărei sau cutărei cariere profesionale intelectuale, atunci aceste cunoştinţe sunt decretabile ca inutile, iar impunerea însuşirii acestora ca abuzivă.

De la Thales încoace, cu permanentă creştere şi răspândire, întreaga lume civilizată trăieşte în cadrul şi datorită splendidului program al sarcinii infinite.

Unendliche Aufgabe (sarcina infi­ni­tă) - acesta este frumosul nume care i-a fost dat respectivului program de către Husserl, printr-o preluare inspirată din lexicul lui Kant. Cunoaşterea, raţionalitatea, moralitatea, buna interacţiune cu natura, cu socialul - toate acestea, cu condiţia ca noi să facem ceea ce ne revine de făcut, sunt de dezvoltat ad infinitum. Graţie creştinismului, acest program are nu numai o aplicabi­li­tate ima­nentă, ci şi una trans­cen­­dentă, profund umanizantă.

Ca să obţinem cât mai multe minţi realmente adulte, există o singură soluţie, iar aceasta cere multă, foarte multă răbdare, atât spre a fi admisă ca soluţie, cât şi, ad majorem, spre a fi aplicată: desprostirea şcolii. Cu cât conclu­zia vă displace mai mult, cu atât liniştitorul văl magico-mitic e mai tare.